Pe 25 iulie s-a încheiat cea de-a optsprezecea ediţie a
Festivalului Sighişoara Medievală. Sîntem conştienţi că cei care nu au
participat anul acesta la organizare sau în spectacole vor respinge din start
titlul propus. Pe aceştia îi invităm să considere că am accentuat cuvîntul
„poate“, în sistem comparativ. Semnatarul a fost prezent la Sighişoara încă de
la prima ediţie, pe parcursul celor aproape două decenii trăind momente de
excepţie, ca şi unele care i-au jignit demnitatea şi inteligenţa. Acum, departe
de a fi fost perfect, evenimentul a fost înscris pe o rută onorabilă. S-au
creat premisele ca anul viitor manifestarea să se dezvolte, incluzînd şi numele
care meritau să fie prezente şi pentru care nu au mai fost fonduri într-o
perioadă de criză.
Aşa cum anticipam în numărul anterior al revistei Observator
cultural, festivalul a fost un succes. Promisiunea organizatorilor de curăţare
a festivalului a fost respectată – micii şi berea nu s-au (mai) „desfăcut“ în
stradă, ca de altfel nici un sortiment de „prăjeală“. Au lipsit vata pe băţ,
merele glazurate, generatoarele de curent (cu tot cu zgomotul lor), ca şi
obiectele de talcioc sau din familia vuvuzelelor. În schimb, am avut parte de
un spectacol de animaţie fără precedent.
Cei trei sute de participanţi la festival, actori,
muzicieni, scenografi, ingineri şi tehnicieni de sunet, au purtat, timp de trei
zile, costume de epocă în spectacole şi în afara lor, contribuind la crearea
unei atmosfere într-adevăr medievale. Partea cea mai interesantă a fost însă
concepţia. Nu s-a mai pus accentul pe focusarea atenţiei spre anumite spaţii,
ci pe manifestări paralele. Fiecare colţ al cetăţii a fost un centru al
festivalului şi chiar al lumii (pentru participanţi; actori şi spectatori). În
felul acesta, s-a evitat aglomeraţia, cu atît mai mult cu cît, la fiecare sfert
de oră, aveau loc cîte o paradă, o procesiune ori o ardere de vrăjitoare
(acestea din urmă – deosebit de apreciate de public).
A fost vorba despre un spectacol total, interactiv, gîndit
în perspectivă. Partea de improvizaţie a jucat un important rol, dar nu trebuie
să ignorăm faptul că structura de bază reprezintă rodul unor ani de experienţă
(în domeniu) ai performerilor.
Ordinele de cavaleri, treisprezece anunţate în program,
doisprezece prezente din cauza unei retrageri de ultim moment, şi-au derulat
programele fără întrerupere. Pentru a nu idealiza festivalul şi grupurile de
reconstituiri ludic-istorice, trebuie să spunem că diferenţele de calitate
între acestea s-au făcut remarcate şi taxate de public prin rata diferenţiată
de participare la numerele lor. Din punctul de vedere al semnatarului, absenţa
a trei ordine ar fi ridicat media valorică a manifestării, ceea ce este foarte
trist pentru cei în cauză. Buna intenţie şi entuziasmul nu pot compensa
diletantismul. Din fericire, marea majoritate a cavalerilor (şi a domniţelor
corespunzătoare) au fost de nivel într-adevăr european.
Nu vom da nici un nume la acest capitol al „bunelor şi
relelor“, discutat confidenţial cu directorul festivalului, regizorul şi
profesorul universitar Liviu Pancu, al cărui efort, cumulat cu o viziune
aparte, s-a materializat într-o reuşită fără precedent. În interviul pe care ni
l-a acordat în exclusivitate, acesta ne-a spus următoarele: „Înainte de toate,
apreciez revista Observator cultural pentru modul în care abordează problema culturii:
problemă pentru că, în România, ceea ce nu aduce bani este lipsit, din păcate,
de relevanţă în anii pe care îi traversăm. Sînteţi un bastion de rezistenţă în
acest sens.
Privitor la festival, acel procentaj de 70% pe care mi-am
dorit să-l obţin din propunerea avansată pentru această ediţie a fost realizat.
Am deja confirmări că festivalul, coborît printre oameni, trăieşte odată cu ei.
Spectacolul pe care l-am oferit nu a fost conceput pentru a fi interpretat pe o
scenă spre care să privească toată lumea. În orice parte ai fi întors capul în
cetatea Sighişoarei pe durata festivalului, ai fi avut parte de un adevărat
show, bazat întotdeauna pe interacţiune. Oamenii au fost surprinşi de tot ce
s-a întîmplat şi ne-au spus acest lucru, ne-au căutat tovărăşia şi prietenia.
Am cîştigat un numeros public fidel pentru eventualele ediţii viitoare. S-a mai
verificat faptul că oamenii au nevoie de raportări la anumite valori din lumea
medievală: dreptate, frumuseţe, adevăr, eroism, cuvinte astăzi parcă lipsite de
sens şi mai ales de consistenţă. Aş mai semnala că spectatorii s-au apropiat de
artişti, aşa cum prevedeam, şi au trăit parcă la un loc. Că a fost teatru,
muzică, turnir, ardere de vrăjitoare, cal troian adus în cetate, car al
jertfei, am pus accentul pe întoarcerea acasă, întoarcerea la matcă, la
adevăratele valori. Este o modestă propunere, proporţională cu amploarea
festivalului, pentru români, de a se întoarce la ceea ce contează cu
adevărat.
Din nefericire, noi nu am avut în istorie ordine cavalereşti.
Multe lucruri au lipsit; nu cu desăvîrşire, dar am avut de-a face cu frînturi.
A lipsit continuitatea. Vorbesc nu ca istoric, ci ca simplu om. A fost un
pămînt în care s-a lovit şi din care s-a luat. Aşa cum văd eu situaţia, trăim
pe un tărîm al bunătăţii, al fricii, al urii, al orgoliului, moştenit din Evul
Mediu. Ca actor, spun că nu am avut istorie cavalerească, dar o vom scrie.
Trebuie să pornim de undeva. Niciodată nu voi uita că omul sfinţeşte locul.
Grupurile de cavaleri s-au configurat în purtători de energie medievală – ştiu
că sună puţin bombastic –, dar cine are ocazia de a pătrunde în interior vede
că aşa stau lucrurile în mod sincer.
Pentru mine, ca regizor, un festival nu este o înşiruire de
evenimente, ci un spectacol total. Este important să creez un traseu în
interiorul evenimentului. De aceea, cred că un festival nu va semăna cu
celălalt, chiar dacă tematica este asemănătoare. Folosind aceleaşi principii,
fiecare spectacol este totuşi unic. Este important că, într-o perioadă de
criză, festivalul nu a fost ucis. S-au comis în ultimii ani numeroase crime
culturale; din fericire, deocamdată Sighişoara supravieţuieşte.
În urmă cu nouă ani, cînd am fost de asemenea director al
acestui festival, am pus în scenă un spectacol în care am cucerit cetatea şi
apoi am predat-o, promiţînd că o vom recuceri. După aproape un deceniu, mi-am
ţinut promisiunea şi am revenit.
Am regăsit festivalul cu multe frici, tabuuri, trasee
prestabilite şi preset-uri disco – folk – rock – kitsch. Din fericire, oamenii au
revenit la ceea ce s-a întîmplat la ediţiile care au făcut faimos acest
festival cîndva. Proiectul pe care l-am avansat asociaţiei care a preluat
festivalul este pe cinci ani. Din punctul meu, sînt dator cifrei cinci. Să
vedem însă ce şi cum va fi anul viitor“.
În condiţiile unui buget de austeritate, muzica festivalului
a fost, în sfîrşit, „de atunci şi de acolo“. Au fost prezente în festival
ansamblurile Nomen Est Omen, invitaţii lor, formaţia Trabucos din Portugalia,
singurii oaspeţi de peste hotare la această ediţie, Grafic şi Pontice, la care
s-au adăugat două alte formaţii speciale: Terpsichore (super-ansamblu alcătuit
din muzicieni de la Nomen Est Omen şi Grafic), care a sprijinit festivalul prin
trei concerte, şi Lyra, grup de studenţi coordonat de liderul formaţiei Grafic,
Marcel Sâpcu, aceştia prezenţi cu alte trei recitaluri. Cele două formaţii
şi-au oferit (cu această ocazie) serviciile voluntar. Au fost, în total,
cincisprezece concerte desfăşurate pe trei scene şi numeroase alte concerte de
stradă, participări la paradă şi defilări cu muzică de procesiune, toate sub
semnul profesionalismului. Stăm în continuare de vorbă cu Cătălin Mirea,
liderul formaţiei Pontice. „Mă bucur că cei care au organizat anul acesta
festivalul au reuşit să-l cureţe de multe dintre lucrurile care îl murdăriseră.
Sper ca, de acum înainte, acest festival să fie într-adevăr medieval, aşa cum
anunţă şi titlul său. Este totuşi cel mai mare festival de gen din România.
Faptul că domniţele şi cavalerii (dar, în special, domniţele …) au împînzit
cetatea, nu poate decît să bucure privitorul. Din punctul de vedere al celor
din trupa mea, cel mai frumos lucru este că, nemaifiind oferta artistică
pestriţă din anii anteriori, publicul nu s-a mai scindat în facţiuni antagonice
care să se anuleze reciproc.
Rolul menestrelului este, desigur, de a cînta oricărui
public, ceea ce facem şi noi. Absenţa tonetelor din piaţă şi a publicului de
tarabă mă bucură totuşi. Din punct de vedere muzical, cel care mă priveşte în
primul rînd, este bine că nu s-au mai amestecat genurile. Este posibil ca la
acest fapt să fi contribuit criza pe care o traversăm. Noi sîntem prezenţi aici
pentru că de o bucată de vreme ne aflăm într-un soi de grevă artistică
japoneză, o formă de admonestare a celor care lasă cultura la voia întîmplării.
Pentru formaţiile cu succes de casă, încep să nu mai fie bani, iar problema
existenţei lor pe mai departe începe să se pună tot mai mult“.
Cu Tania, Diego, Ricardo & Ricardo de la Trabucos am
discutat ore în şir, în special pe timpul nopţilor de festival (ziua nefiind
timp decît de saluturi reciproce), dar de fiecare dată fără reportofon. Ceea ce
face formaţia portugheză este un tip de spectacol medieval stradal deocamdată
inexistent în România. Cu două cimpoaie şi cu numeroase instrumente de percuţie
exotice, ansamblul a fermecat publicul, cîntînd de dimineaţa pînă seara în
pieţele şi pe străzile cetăţii.
Asociaţia Culturală Nomen Est Omen a discutat, în prealabil,
despre posibilitatea participării în festivalul sighişorean cu nu mai puţin de
zece formaţii de peste hotare şi cu o filarmonică din România, care ar fi urmat
să încheie cea de-a treia zi printr-un spectacol cu Carmina Burana. Deşi
preţurile negociate au fost rezonabile, nu au fost bani pentru mai mult decît
s-a făcut, în condiţiile în care bugetul a fost înţelept şi chibzuit dirijat.
Absenţa sponsorilor, într-o perioadă incertă din punct de vedere financiar, nu
a pus în pericol, din fericire, calitatea, ci doar cantitatea.
Stăm în continuare de vorbă cu Anca Dobre, de la Nomen Est
Omen, care s-a ocupat (şi) de PR. „Este o mare bucurie să îi faci fericiţi pe
cei cărora te adresezi artistic. Faptul de a vedea oameni radiind în public
este cel mai de preţ lucru. Anul acesta, un important segment de public,
prezent în festival, a fost fidelizat. Cum festivalul a fost curat, oamenii, în
special cei tineri şi foarte tineri, sînt cîştigaţi din punct de vedere
cultural. Artiştii s-au apropiat de spectatori, care au dorit invariabil să se
pozeze cu ei. S-au facut, fără exagerare, sute de mii de poze, pornind de la
cele făcute cu telefoanele pînă la cele cu camere profesioniste. Toate acestea
au plecat deja în toate colţurile ţării şi, prin turiştii străini ori Internet,
spre toate colţurile lumii. Nimic altceva decît o bună propagandă făcută
Sighişoarei, unde aşteptăm anul viitor un public mult mai numeros şi doritor de
spectacole medievale, dar şi ţării şi culturii în general.“
Cei care degustă un astfel de festival, români sau străini,
au fost fericiţi că nu au mai fost amestecate borcanele, cum se spune în popor.
Sighişoara are mai multe festivaluri, de blues, rock, folk sau ale tradiţiilor,
şi este bine ca fiecare dintre ele să-şi aducă propriul public. A le pune
laolaltă înseamnă să conduci manifestarea spre prăbuşire şi non-comunicare, ca
în cazul Turnului Babel. Din fericire pentru România şi Sighişoara, aici există
un potenţial turistic uriaş. Este bine să se păstreze specificul acestui
potenţial. A dărîma ceea ce ai pentru a încerca să construieşti altceva
înseamnă timp şi energie irosite, ca şi risc inutil. Înţelepciunea şi coerenţa
reprezintă marele cîştig al ediţiei din 2010. Pentru a culege roade, trebuie să
mai şi cultivi.
FelicitariCorina Ardelean - Grafic - Vineri, 30 Iulie 2010, 23:30
Felicitari Mihai pentru felul in care abordezi subiectul , dar superfelicitari in modul in care pune Anca problema . Anca , asa e ! "mai trebuie sa si cultivi " , ceea ce inteleg tot mai putini oameni , chiar din domeniu .
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters