OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cîteva zile de vacanţă fortuită şi reeditarea lui Proust de ultimă oră într-o ediţie nouă au fost un bun prilej de a evada din contingent. De a rămîne acasă şi răscoli prin bibliotecă, de a răsfoi pagini celebre dintr-o interminabilă carte precum În căutarea timpului pierdut, de a răvăşi amintiri proprii şi a glosa-medita-visa pe marginea propriilor noastre gînduri. Memoria afectivă ca o bibliotecă scoasă la aerisit, memoria obiectelor din preajma noastră ca o bancă de date fără dobînzi şi penalizări. Statul în casă, printre cărţi şi muzici de tot felul, ne racordează, fără să vrem, la melancolii şi divagaţii mai mult sau mai puţin livreşti, mai mult sau mai puţin muzicale.

Revenind la Proust şi lumea lui muzicală: este păcat şi cu totul regretabil că nici una dintre importantele – numeroase deja, adunate în multe decenii – lucrări dedicate universului muzical al lui Proust nu a fost tradusă la noi. De la studiul lui George Painter şi Sybil de Souza la temeinica lucrare a lui Yoshikawa şi subtilele consideraţii din Proust as Musician, volum recent apărut şi în engleză, al eruditului francez Jean-Jacques Nattiez. Ce să mai pomenim de masivul Proust, de peste 800 de pagini, al profesorului de la Sorbona, eminentul specialist numit Jean-Yves Tadié!

Amintim de toate acestea pentru că „muzica“ lui Marcel Proust este utilă nu doar amatorilor de literatură. Faimoasa „mică frază“ a lui Vinteuil a făcut să curgă multă cerneală. Aşa cum a făcut să fie ascultată şi percepută cu toate simţurile de numeroşii admiratori ai lui Proust. Cum sună această minune inexistentă, cum a ieşit ea doar din cuvinte, nu credem că mai există vreo lucrare muzicală tot atît de celebră care să nu fi fost pusă pe portativ.

Ne aducem aminte însă cu emoţie de un concert anume, dat la New York, de un violonist originar din România. Alfred Hart. Un extraordinar virtuoz, de o sensibilitate rară şi cu o tehnică desăvîrşită. Semăna cu Oistrah, grăsan şi simpatic, iar cînd începea să cînte se transfigura. Devenea alt om, fără corp şi contur, devenea muzică pură. Muzica în sine, cu corporalitate, sunete transformate în materie. Alfred Hart a cîntat 25 de ani în orchestra de la Metropolitan, după ce cîntase cîţiva ani în orchestra Operei din Bucureşti, sub bagheta lui Constantin Silvestri. După ce s-a pensionat la NYC, a făcut muzică de cameră doar pentru propria lui bucurie. Recitalul lui Alfred Hart de la New York a cuprins Poemul... lui Chausson, Sonata a III-a de Brahms şi faimoasa şi mult iubita sonată a lui César Franck. O seară de muzică franceză, în aparenţă, un omagiu adus marelui Proust în esenţă. Alfred Hart a şi murit la scurt timp după acest concert, precum naratorul lui Proust care-şi descrie propria ieşire din scenă. Ne-am adus aminte de toate acestea pentru că nu mai avem timp pentru lecturi, iar interesul pentru opera lui Marcel Proust a scăzut îngrijorător. Poate că o nouă generaţie de cititori şi de melomani să redescopere virtuţile acestui mare artist, aşa cum ne-a fost dat şi nouă. Şi ale lui Alfred Hart, violonistul, căruia indirect îi închinăm aceste rînduri.