MUZICĂ. „Stă în puterea noastră, a artiştilor români, de a ne valorifica muzica“

Interviu cu Ruxandra DONOSE

Autor: Cristina SÂRBU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

MUZICĂ. „Stă în puterea noastră, a artiştilor români, de a ne valorifica muzica“

În ultimul timp, aţi putut fi ascultată în România în lucrări vocal-simfonice – de exemplu, în Cleopatra de Berlioz, alături de Orchestra Naţională Radio – şi în opera în concert Copilul şi vrăjile de Ravel, în aceeaşi companie. Acum, reveniţi pe scena Ateneului Român într-un recital de lieduri. Aş dori să vorbim, în acest interviu, despre repertoriul specific de vocal-simfonic şi de lied. Cum se alătura el repertoriului liric, unor roluri în spectacole mari, precum Norma, Carmen,Cenuşereasa?

Dacă vorbim de apariţii vocal-simfonice, precum Cleopatra de Berlioz sau operele lui Ravel,Ora Spaniolă şi Copilul şi vrăjile, din punct de vedere vocal şi muzical, nu ne aflăm foarte departe de anvergura altor roluri de operă, ca cele pe care le-aţi menţionat, lipsind doar punerile în scenă, ce adaugă dimensiunea vizuală, actoricească, în ultimă instanţă elemente exterioare, care să ajute la crearea personajelor.

Cînd vorbim însă despre lied, vorbim despre o cu totul altă lume. Vorbim despre un gen muzical în care cuvîntul şi muzica se îmbină şi se susţin reciproc într-o simbioză care creează capodopere în miniatură. Este genul ce îi oferă cîntăreţului ocazia de a se afla faţă în faţă cu publicul, singur, fără costume, decoruri şi lumini, în dialog direct cu acesta şi avînd posibilitatea unei comunicări dintre cele mai nemijlocite. În mod ideal, prin acest dialog se pot transmite emoţii pure, simple sau complexe, cu puternic răsunet în sufletul şi în conştiinţa fiecărui ascultător. În lied, cîntăreţul se înfăţişează publicului, în starea sa cea mai vulnerabilă.

Aţi apărut pe scena de concert alături de nume mari, dirijori ca Sergiu Celibidache, Charles Dutoit, George Pretre, Pierre Boulez, James Conlon şi alţii. Cum a fost colaborarea cu ei, ce cere fiecare, cum se poziţionează vocea în raport cu orchestra în viziunea fiecărui dirijor?

Fiecare dintre aceşti mari dirijori are o personalitate şi modalităţi diferite de abordare a partiturilor. În ultimă instanţă însă, pe toţi îi caracterizează acelaşi lucru, ceea ce influenţează performanţele lor artistice: devoţiunea cu care ei încearcă să interpreteze lucrările muzicale, minuţiozitatea cu care citesc partiturile şi bucuria cu care modelează sonorităţile instrumentale sau vocale.

Repertoriul pe care îl veţi prezenta la Ateneul Român, în seara zilei de duminică, 26 iunie, alături de pianistul Horia Mihail, are propuneri stilistice diverse – Mahler, Schumann, ca să vorbim deocamdată numai de compozitorii străini. Ce probleme ridică aceste partituri?

Ciclul de Schumann, Dragoste şi viaţă de femeie, este una dintre capodoperele absolute ale repertoriului clasic de lied. Dacă vorbim despre Carmen ca despre un rol de căpătîi, acel rol pe care orice mezzosoprană visează să-l cînte, ei bine, Dragoste şi viaţă de femeie este acel ciclu de lieduri pe care orice femeie visează să îl cînte. Este lucrarea în care artista are prilejul de a interpreta un „arc“ peste viaţa unei femei, din momentul în care se îndrăgosteşte pentru prima oară, urmînd căsătoria, primul copil, şi pînă la durerea pierderii omului iubit. Este o partitură de mare subtilitate, dar şi de anvergură. Este nu numai o ocazie de a simţi şi comunica emoţii intense atît de diferite, dar şi de a te confrunta, ca artist şi ca spectator deopotrivă, cu o culme a scriiturii clasice/romantice de lied.

Ciclul Băiatul cu cornul fermecat de Mahler este o altă capodoperă, făcînd parte, de asemenea, din repertoriul de vîrf al liedului romantic, fără îndoială dintre cele mai cunoscute. Fiind concepute iniţial ca lieduri cu orchestră, ele au parte de o desfăşurare vocală amplă. Varianta pe care o prezentăm la Ateneu este preluată din noua ediţie critică a integralei Mahler, apărute în anul 2007, după manuscrisele în care el însuşi a rescris acompaniamentul pentru pian. Textele sînt inspirate din folclor, avînd adeseori cuvinte în dialect. Unele sînt jucăuşe, altele ironice sau cu adevărat dramatice. Toate însă, fără excepţie, beneficiază de o melodicitate remarcabilă.

Repertoriul românesc de lied va fi foarte bine reprezentat, mai ales repertoriul secolului al XX-lea, dar cu mari diferenţe de date de compoziţie, deci şi de concepţie şi de stil. Să începem cu Nicolae Bretan. Aţi imprimat de curînd un CD, cu program integral Bretan...

Da, am înregistrat acest CD cu mare plăcere, pentru că am regăsit în liedurile lui Bretan o apropiere foarte directă şi emoţională de poeziile clasice din creaţiile lui Eminescu, Coşbuc sau Goga, reprezentate prin linii vocale de mare melodicitate. Voi cînta, de asemeni, lieduri contrastante de Felicia Donceanu, Dan Dediu sau Şerban Nichifor.

Veţi cînta şi cîteva lieduri scrise de tatăl dumneavoastră, muzicologul şi compozitorul Vasile Donose, este o impresionantă şi tandră colaborare între tată şi fiică.

Va fi un moment emoţionant pentru mine. Sînt lieduri minunate, lirice, de iubire.

Ultimele dumneavoastră apariţii au fost în muzica franceză – Berlioz, Ravel. Schimbarea către liedul romantic, în general, şi către muzica românească, în special, este radicală.

Cei ce mă cunosc îşi vor aminti că acesta este unul dintre lucrurile care mă caracterizează ca artist: curiozitatea, flexibilitatea, dorinţa de a explora repertorii, genuri şi stiluri diferite. În felul acesta, am abordat muzici diverse, de la Monteverdi şi pînă la prime audiţii contemporane.

În ceea ce priveşte muzica românească, aş vrea să spun două lucruri. În primul rînd, că stă în puterea noastră, a artiştilor români, de a ne valorifica muzica. Şi că nimic nu este mai normal decît ca un cîntăreţ francez să cînte Debussy, unul rus să cînte Ceaikovski, unul englez să cînte Britten şi aşa mai departe. Cine mai bine decît noi poate să înţeleagă şi să interpreteze muzica noastră, în limba noastră? Şi aici ajung la cel de-al doilea punct: în mod special în lied, armonia dintre muzică şi cuvînt este unică. Interpretul comunică în egală măsură prin muzică şi prin textele rostite. Consider esenţială necesitatea de a înţelege în profunzime textele cîntate, în orice limbă; deci înţelegerea limbii materne, în toate inflexiunile şi implicaţiile ei, se aşază pe un nivel superior. Linia dintre sufletul, mintea, inima, experienţa, cultura interpretului şi ascultătorul căruia acesta i se adresează este aici cea mai directă, cea mai nemijlocită, cea mai veritabilă.

Închei cu întrebarea obişnuită a fiecărui jurnalist: de unde veniţi şi unde plecaţi?

Vin de la Berlin, de la Ariadne la Naxos, şi mă duc la München, pentru Cavalerul Rozelor. Iată că aici păstrez o linie... straussiană.

Numele mezzosopranei Ruxandra Donose apare pe afişele celor mai mari teatre lirice din lume – de la Covent Garden din Londra, Opera din Paris şi Wiener Staatsoper la Deutsche Oper Berlin, Metropolitan din New York şi Opera din San Francisco… Cenuşereasa, Carmen, Norma, Werther, Cavalerul rozelor,Idomeneo sînt opere în care Ruxandra Donose a interpretat cu mare succes roluri principale. Cîntăreaţa se remarcă printr-un deosebit timbru al vocii – pe care îl păstrează chiar şi atunci cînd vorbeşte – şi printr-o inteligenţă fantastică în interpretare, inteligenţă dublată de sensibilitate şi forţă de expresie. Îmi amintesc, cu mulţi ani în urmă, la început de carieră, că Ruxandra Donose a apărut pe scenă interpretînd în aceeaşi seară un concert pentru pian şi un grupaj de arii din operă. Cîntăreţul instrumentist are certe avantaje, el abordează muzica din interior, îi cunoaşte secretele şi legile pe care pliază apoi latura teatrală a rolului. Artist complex, Ruxandra Donose are, în ansamblul rolurilor sale, şi capodopere ale repertoriului vocal-simfonic şi de lied.