OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Licentiata in compozitie si muzicologie a Academiei de Muzica din Bucuresti, Irinel Anghel (n. 1969) este fondatoare si membra a ansamblului de muzica contemporana Pro Contemporania. Numeroasele distinctii pe care le-a obtinut i-au recompensat atit compozitiile, cit si contributiile din domeniul istoriei muzicii. Muzica lui Irinel Anghel este atasata postmodernismului dintr-o perspectiva personala, revendicat suprarealista, onirica, intr-o varianta care vizeaza complexitatea cu mai multe niveluri perceptive datorate polimuzicilor (muzicilor suprapuse), metastilismului si recuperarii modelelor sonore fundamentale, arhetipale ale creatiei muzicale.
Eseul de mai jos a fost prilejuit de spectacolul-manifestare petrecut duminica 16 decembrie, in Aula Muzeului National „George Enescu“, intitulat Noul Suprarealism ca paradox al conservarii spiritului de avangarda in postmodernism. Alaturi de Irinel Anghel (pian, percutie, khaen) si de poetul Razvan Tupa s-au aflat actorul Razvan Ionescu si interpretii Dolores Chelariu (pian), Dan Avramovici (clarinet, clarinet bas), Ladislau Csendes (vioara, viola), Ion Bogdan Stefanescu (flaut), Andrei Kivu (violoncel, percutie, tromba lontana).

Suprarealismul muzical
sau „Arta celor care vor sa iasa din lumea lor“

Irinel ANGHEL
Despre suprarealism s-a vorbit mult in literatura si in artele plastice ca despre o directie bine conturata inca de la inceputul secolului XX. In muzica nu a existat pina in prezent (cel putin la modul oficial) un asemenea curent care sa aiba in spate o teorie, un program si o practica relativ constanta.
Iata ca, acum, la granita dintre secole si milenii, in plina perioada postmoderna – o data cu renasterea in numitele arte a „noului suprarealism“ (the new surrealism) –, in muzica apar conditiile favorabile afirmarii acestui curent: ca o varianta provocatoare, nonconformista a postmodernismului (un paradox in contextul estetic multitolerant al acestuia).

Suprarealismul muzical se intilneste astfel partial cu postmodernismul prin eclectismul pe care il incumba, despartindu-se insa de dezideratele sale „supergeneroase“ si „tolerante“ prin protestul pe care il declanseaza.
Fireste ca e foarte greu a stabili ce inseamna in muzica „depasirea“ sau „agresiunea“ realitatii ori limbajul fantastic, surrealist – in cazul in care se poate vorbi despre asa ceva. Trebuie pornit mai intii insa de la a lamuri ce este realitatea in arta sunetelor, pentru a afla apoi cum poate fi ea incalcata, si in acest punct nu putem sa nu remarcam ca ne aflam pe teritoriul unor conventii.

Observam, printr-o relativa comparatie, calitatea diferita a lumii fantastice a visului, a carui referinta o vom folosi (oniricul – sub toate formele – constituind un domeniu de predilectie al fantasticului si suprarealitatii) fata de planul constient al realitatii pe care o acceptam ca atare. Mai departe, parasind senzatiile si emotiile, aceasta lume isi dezvaluie esenta legica a „jocului“ sau pe aceea de incalcare, de tulburare a numitelor norme conventionale din care evadeaza. Caci lumea onirica este imprevizibila si bizara. Borges spunea la un moment dat ca daca se foloseste cuvintul vis, el se gindeste la acel tigru al visului, cosmarul, declarind ca are un sentiment special al straniului. Mai departe, trebuie tinut cont de faptul ca in vis ideile sint transformate si se manifesta in si prin imagini vizuale. Este si motivul pentru care suprarealismul si estetica onirica au prins un chip bine conturat in artele plastice si in literatura – arte capabile sa faca uz de reprezentari plastice. In muzica, acestea se racordeaza, de regula, fie la un program literar, fie la sugestii imagistice (a se vedea lucrarile inspirate de pictura suprarealista etc.). Mai mult decit atit, suprarealismul reclama o anumita concretete a imaginii, respectiv acea irationalitate concreta ce se sustrage abstractizarii. Se poate vorbi in cazul visului – ca o caracteristica a sa si a creatiei ce-i sondeaza dimensiunile – de un refuz al abstractizarii (André Breton) ce indica in cazul muzicii (arta abstracta prin excelenta), ca posibilitate de abordare a esteticii onirice, apelul la recuzita (capabila de a oferi obiectului artistic o „istorie anterioara“ sau „exterioara“). Aceasta se poate identifica, in creatie, printr-un „bagaj“ potential infinit al raportarilor sonore concrete la „muzeul“ muzical recunoscut al tuturor epocilor si spatiilor culturale. Noutatea unei creatii fantastice, surrealiste, nu rezida nici pe departe in originalitatea materialului, a elementelor sale de baza cu care opereaza (imprumutate, de altfel, de preferinta dintr-o recuzita), ci in acel raport fantastic sau oniric ce defineste in cele din urma un demers metastilistic, in „scenografia“ care tulbura legile si ierarhiile normale, conventionale, subsumabile realului.

Apelul la recuzita este cerut de insusi mecanismul oniric ce antreneaza in elaborarea visului acele imagini-amintire desprinse dintr-un timp trecut. Deoarece visele apar ca resturi ale activitatii psihice (Freud), ca urme, umbre sau parti de viziune care, aflate intr-un raport fantastic, determina un context figurativ halucinant, straniu, socant.
Retragerea din lumea exterioara, departe de realitate si de stimulii ei, ii ofera artistului un frumos argument de evadare din limitele unei existente ori ale unei creatii guvernate de conventii, pentru a alege visul – ca pe o lume alternativa. Putem spune in felul acesta ca arta care urmareste surprinderea unei dimensiuni onirice e arta celor care vor sa iasa din lumea lor, a unor spirite extravagante si nonconformiste.

Iata ca in acest fel se decodeaza intelesul depasirii realitatii in muzica, drept conditie a accederii la estetica onirica, suprarealista. A depasi realitatea inseamna a sparge coerenta, omogenitatea unor constructii sonore, prin imaginarea interventiei unor anomalii ori prin contrazicerea cu buna stiinta a normelor academice de buna edificare a unui discurs muzical. O compozitie ce aspira la calitatea suprarealista NU este o lucrare „bine construita si omogena“ dupa criterii desprinse din practica artistica. Aceasta va prezenta intotdeauna trasee bizare ale fluxului sonor, aparitii stranii ale unor evenimente, fara motivatie logica in plan rational, ierarhii tulburate prin descentrari provocate de deplasarea accentului de pe un element important pe un altul mai putin important (de exemplu, pe un detaliu), inversari de raporturi ce induc absurdul, deformari, substituiri sau suprapuneri. Toate intru conturarea unei lumi independente, capabila de a semnifica atit prin interioritatea sa (posesoare a unei altfel de logici, fantastice, ce tine toate aceste lucruri impreuna, oferindu-le verosimilitate), cit si prin detentele exterioare pe care incifrarile ori socul psihologic al anomaliilor le provoaca.
Nu putem ignora faptul ca traim intr-o epoca a ideilor despre idei. Activitatea „surreflexiva“ se intilneste astfel cu cea „surrealista“ in conturarea unui metadiscurs, a unei metaarte, dincolo de trucurile postmoderne. Este vorba despre o „batalie“ in care stilul pierde teren in favoarea esteticii. Cu alte cuvinte, stilul postmodern a devenit deja o maniera care poate clona creatii la nesfirsit, pierzindu-si in acelasi timp cadrul normativ, teoretizabil (este vorba poate de stilul amestecului de stiluri, de o indiferenta stilistica), in vreme ce estetica postmoderna, ca un cadru mult mai larg ce tine laolalta si conciliaza „istoriile interioare“ cu cele „exterioare“ ale operei de arta si cu precadere cea oniric-suprarealista, lasa deschise niste drumuri, conservind, din spiritul fostului modernism, al fostelor avangarde, natura sa critica, protestatara.

Caci estetica onirica si arta suprarealista pe care o naste, in care bizarul capata o alta valoare creatoare, marcind diferenta fata de simpla orientare „retro“ (nefiind, pe de alta parte, nici echivalenta socului artistic al dadaismului), este, asa cum am mai observat, „arta celor care vor sa iasa din lumea lor“, a celor care se simt incorsetati de conventiile climatului estetic, de trasee ultracunoscute si previzibile. Este un protest in interiorul dezideratelor „pacifiste“ dar sterpe si, in felul acesta, inutile ale postmodernismului, caruia i se integreaza, oferindu-i o cale de continuare.