OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Desi nu mai are faima de altadata, Scala din Milano ramine o scena rivnita de orice solist de opera. Din fericire, ca si pina acum, de altfel, nici in ultimii ani numele romanesti nu au lipsit de pe afisul teatrului, unde noii veniti sint acceptati destul de greu, succesul devenind astfel cu atit mai important. Dar pentru ca majoritatea artistilor sint preocupati doar de cariera lor, iar mass-media noastra este interesata mai degraba de scandalurile din lumea artistica sau preia automat informatiile transmise de prietenii sau secretariivreunui star obsedat de publicitate, televiziunile noastre au anuntat, saptamina trecuta, ca Angela Gheorghiu va evolua in Traviata, ceea ce era adevarat, dar trunchiat, pentru ca intreaga serie cu opera verdiana are, in rolul titular, doar nume romanesti – cu siguranta, un moment unic in lume, care ar fi trebuit reliefat si la noi, fiind extraordinar in sine, si poate constitui si o alternativa buna pentru imaginea noastra tare sifonata (si) prin Italia.

Tocmai de aceea, am urmarit doua dintre versiunile interpretative propuse. Cea de-a doua este Irina Lungu care a constituit o adevarata revelatie prin frumusetea glasului proaspat, condus cu finete si tehnica impecabila, cu sensibilitate si sinceritate expresiva, aparitia sa charismatica, tinereasca, miscarea fireasca, (aparent) spontana, constructia personajului au creat o Violeta inteligenta, cu personalitate puternica, moderna, suferind fara a fi victima, asumindu-si cu luciditate drama si sfirsitul pe care il stie aproape. M-a cucerit si a stirnit aplauzele prelungi ale publicului, chiar daca in prima arie s-a simtit totusi emotia debutului in cel mai ofertant (si riscant) rol abordat pina acum pe acea legendara scena, unde este totusi cunoscuta din 2003. Nascuta in Republica Moldova (tatal sau locuieste si acum la Chisinau), stabilita in Italia, Irina Lungu are toate datele unei cariere spectaculoase, care, sint sigura, va „exploda“ curind.

Si poate o vom asculta si in tara.
Dupa cum bine se stie, pina acum Angela Gheorghiu nu a patruns la Scala, reusind acum, doar dupa plecarea lui Riccardo Muti, sa debuteze cu un rol care, in 1994, la Covent Garden, i-a adus consacrarea; dar dupa cum comenta La Republica din 5 iulie, la prima sa aparitie publicul a venit (inclusiv de la Ravena, „patria“ lui Muti) cu intentia de a o huidui, nefiind fluierata decit dupa prima arie, violentele „buu“-uri transferindu-se asupra lui Lorin Maazel care, intr-adevar, nu are nici o legatura cu genul de opera si, desi a dirijat fara partitura, a ramas de o indiferenta si neimplicare incredibile, miscind miinile invariabil doar din incheietura. Poate tocmai din cauza presiunii uriase, cu teama repetarii reactiilor ostile, la cea de-a doua reprezentatie (filmata cu cel putin 5 camere), Angela Gheorghiu a aparut crispata, cintind aria din actul I intr-o maniera catalogata apoi de spectatori ca fiind „mecanica“, automatismul miscarilor capului si miinilor in pasajele de coloratura tradind fie spaima, fie nesiguranta, renuntind la acuta finala, spre dezamagirea melomanilor care tin la traditie. in urmatoarele acte, soprana a evoluat mult mai dezinvolt, cintind bine, dar cu stiutele sale „note de piept“ sau sunete „deschise“ neplacut, personajul sau raminind insa permanent agresiv, gata sa atace, cu atitudini demonstrative sau „cautate“, stilul melodramatic „à la Sarah Bernard“ culminind in debutul ariei din actul IV (de altfel… neaplaudata).

Mi s-a spus ca la Scala nici macar Mariei Callas nu i s-a acceptat sa se comporte ca o „diva“, iar Angela Gheorghiu doreste sa-si pastreze cu ostentatie acest statut, ceea ce enerveaza si se vede si pe scena – totul e artificial, „fabricat“, Violeta sa fiind lipsita de caldura, de incarcatura sufleteasca pe care chiar muzica o cere, raminind doar cerebrala, voluntara, o aparitie rece si frumoasa. M-am bucurat insa ca aplauzele au crescut progresiv, iar la sfirsit a avut ovatii generoase, compensind in parte socul din seara debutului scalier. (Sa fie oare doar o ironie a sortii faptul ca in foaier, la standul de discuri, se derula, in pauze, pe un ecran imens, versiunea de la Salzburg, cu Anna Netrebko si Rolando Villazon?…)
in ambele seri, rolul Alfredo a fost sustinut de Ramon Vargas, tenor cu o voce „sanatoasa“, dar deloc artist, iar in Germont au aparut succesiv Leo Nucci – al carui glas continua sa fie penetrant, convingind prin interpretarea nuantata –, apoi Roberto Frontali – bariton cu timbru bogat, usor aspru, asemeni „tatalui“ pe care l-a conturat cu incisivitate.

O modificare de ultim moment a facut ca debutul milanez al Elenei Mosuc sa fie abia in 9 iulie, in compania aceluiasi Ramon Vargas; si cu siguranta a fost un succes, pentru ca solista noastra este cunoscuta si indragita de multi ani in Italia, unde numai la celebrele Arene din Verona a cintat si in Traviata, dar si in Rigoletto, vreo sase stagiuni succesiv, semn al aprecierii superlative (acolo unde, spre exemplu, Angela Gheorghiu nu a ajuns inca). De fapt, si publicul nostru a avut bucuria sa o urmareasca in Violeta Valery la Opera Nationala Bucuresti, incintind prin calitatea si supletea vocala, prin precizia si spectaculozitatea coloraturii, prin muzicalitate si sinceritate, aspecte care, pe linga modul sau „normal“ de a se comporta, constituie atuuri esentiale pentru reusita deplina (si) la Scala.
Pina la incheierea stagiunii vor mai fi inca opt reprezentatii in seria cu Traviata, in care, asa cum mentionam, rolul titular va fi sustinut, alternativ, de cele trei soliste cu nume romanesti – fapt fara precedent –, aratind, din fericire, si o alta fateta a natiei noastre care este mai cunoscuta italienilor mai ales prin cei pe care, la orice colt de strada, i-am auzit fie cerind una moneda, fie injurind, fie vorbind intr-o stranie combinatie romano-italiano-rroma in care cuvintele bani sau „mardeala“ erau esentiale…