În iarna anului trecut,
referindu-mă la „înghesuirea“ spectacolelor dedicate
aniversării unor artişti de altădată ai Operei Naţionale în
mai puţin de două luni (deşi data naşterii lor era în
aprilie sau iunie), scriam că asemenea seri ar trebui să devină
adevărate evenimente, dar că, prin alăturare, se sufocă reciproc,
dînd senzaţia „bifării“ unei acţiuni şi atît.
Foarte lăudabil, onorarea unor interpreţi ai scenei lirice a
continuat, poate mai „aerat“ şi oricum mai aproape de ziua lor
aniversară, selectarea lor fiind relativă, iar omisiunile,
încărcate de tristeţe. Pentru că, spre exemplu, basul Ioan
Hvorov, la împlinirea vîrstei de 80 de ani, nu a primit
nici măcar un telefon de „La mulţi ani“ din partea instituţiei
pe care a slujit-o, cu credinţă şi talent, timp de patru decenii,
interpretînd roluri rămase pînă astăzi în
memoria melomanilor. Iar superba noastră mezzosoprană Viorica
Cortez, deşi de Crăciun este în ţară, iar ziua sa de
naştere este în acea perioadă, nu a fost invitată de Opera
unde şi-a început strălucitoarea carieră, „schimbarea
prefixului“ în urmă cu trei ani trecînd, de asemenea,
neobservată. Maestrul Cornel Trăilescu dirijează şi astăzi la
pupitrul ONB, aşa cum face de o jumătate de veac, dar nu a fost
niciodată sărbătorit cu ocazia zilei de naştere sau cu ocazia
împlinirii mai multor decenii de activitate în acea
instituţie.
Şi exemplele sînt numeroase. Ştiu că o parte
dintre artişti nu doresc, din varii motive, asemenea „festivităţi“,
dar cred că o seară dedicată lor ar fi binevenită, ca o reverenţă
în faţa celor care, în fond, au „ţinut în
spate“ mai toate reprezentaţiile curente, în epoci de glorie
sau în momente de restrişte. Tenorii Octavian Naghiu, Cornel
Stavru, Corneliu Fînăţeanu, mezzosoprana Iulia Buciuceanu,
sopranele Maria Şindilaru, Maria Crişan, baritonul Nicolae
Urziceanu ar fi meritat să apară din nou în lumina
reflectoarelor pentru ca publicul de ieri şi de azi să-i poată
aplauda încă o dată. Acum, în luna iulie, soprana Sanda
Şandru a fost sărbătorită doar de familie. Poate că ONB ar fi
avut ocazia să-i dedice, la final de stagiune, un spectacol, nu să
amîne evenimentul, probabil, pînă la toamnă. Şi apoi,
sînt balerini superbi, care ar merita din plin un asemenea
gest, aşa cum s-a petrecut într-un singur caz fericit. Spre
exemplu, maestrul Ion Tugearu, eminent balerin şi, apoi, coregraf,
care, timp de peste patru decenii, a creat momente de referinţă în
baletul nostru, a primit în loc de asemenea recunoaşteri din
partea conducerii, interdicţia de a intra în „casa“ lui,
pentru că nu a agreat o anumită montare, despre care soţia sa,
rafinată analistă a genului, a îndrăznit să scrie
defavorabil. Din păcate, mulţi dintre artiştii de cotă se simt
uitaţi, ba chiar umiliţi, pentru că, după deschiderea stagiunii
2005-2006, cînd au fost invitaţi de onoare, au mai fost
chemaţi pentru a primi diplome şi plachete (nu toţi însă)
ce marcau cei 85 de ani ai Operei, apoi au fost sunaţi să vină la
reprezentaţii diverse, în funcţie de biletele vîndute
(o ilustră soprană constata că, probabil, „aveau nevoie să
ocupe scaunele“, multe rămînînd goale). Evident că
s-au simţit lezaţi, dovadă că nu au mai onorat acele propuneri de
a vedea spectacole. De „ziua Operei“, în 8 decembrie, au
fost uitaţi. Desigur, nu vreau să intervin în „treburile
interne“ ale teatrului. Îmi rezerv dreptul de a constata că
unii sînt aniversaţi la 65 sau la 72 de ani, iar alţii deloc.
Acum cîţiva ani, maestrul
Stelian Olariu, care conduce şi formează corul Operei încă
din 1963, reuşind performanţe greu de egalat, a fost aniversat de
Radiodifuziune, prin grija directorului formaţiilor muzicale,
Nicolae Costin (multă vreme, director adjunct la teatrul liric,
omagiind personalităţile aşa cum se cuvine). Directorul de atunci
al ONB a urcat nonşalant pe scenă pentru a citi cuvinte banale,
fără urmă de jenă pentru faptul că alţii au făcut un gest pe
care trebuia să-l gîndească el însuşi. Să sperăm că,
de această dată, va fi aplaudat cum se cuvine, alături de
ansamblul căruia i-a dăruit întreaga viaţă, pe scena unde
continuă să trăiască emoţia succesului şi frămîntarea
cotidiană la realizarea unor producţii. Nici la Operetă nu am
asistat la sărbătorirea unor mari doamne ale scenei, ca Migry Avram
Nicolau, Constanţa Cîmpeanu, Cleopatra Melidoneanu, sau a
actorului Tiberiu Simionescu. Nici alte vedete de altădată nu au
avut parte de asemenea flori, aplauze şi mulţumiri, deşi, slava
Domnului, meritau din plin.
Departe de mine gîndul de a mă
„lega“ de anumiţi directori (dovadă că mă raportez, în
general, la ultimii 5-6 ani, apreciind şi aspectele bune). Mă
gîndesc doar la sufletul artiştilor peste care trec anii, apoi
se sting, purtînd cu ei amărăciunea ingratitudinii celor care
nu trebuie decît să facă un mic efort „de memorie“, aşa
cum, la polul opus, un ilustru pianist – Valentin Gheorghiu –
este sărbătorit anual, deopotrivă la Filarmonică şi la Radio, în
preajma zilei sale de naştere, prin salbe de concerte şi
recitaluri. E chiar frumos, orchestrele se bucură să îi cînte
„La mulţi ani“, iar publicul să-l ovaţioneze.
Scriam, în luna martie, că nu
sînt „semne“ ca „Anul Puccini“ să fie marcat cumva la
ONB. Ca reacţie, a venit o replică promptă şi „jignită“.
Sîntem deja în luna august şi încă nu s-au
programat, pînă acum, decît cele două seri de foyer
dedicate unui uriaş compozitor de operă. Fiind născut în
decembrie, mai e timp. Dacă nici pe Giacomo Puccini nu-l bagă
nimeni în seamă, ce să mă mai mir că artişti care încă
mai sînt printre noi, adevăratele valori ale unei opere, nu au
parte de atenţia ce li s-ar cuveni!