OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Viata muzicala poloneza a fost zguduita de un „cutremur“ publicistic dupa cea de a 45-a editie a Festivalului Toamna varsoviana: muzicologul Andrzej Chlopecki a avut curajul de a-si exprima liber opinia in legatura cu ultima creatie a lui Krzysztof Penderecki, atitudine considerata „sacrilegiu“ de catre colegii sai de breasla. Data fiind consistenta acestei polemici ce priveste intr-un fel scrierea (sau re-scrierea) intregii istorii a muzicii contemporane, prezentam mai jos articolul aparut in Gazeta Wyborcza din 12 octombrie 2002, in masura sa nasca intrebari si chiar rasturnari in evaluarea creatiei lui Penderecki, compozitor cu extrem de buna cota internationala. La citeva zile dupa aparitia articolului, un grup de 20 de muzicieni, printre care Henryk Mikolaj Gorecki, Jan Krenz, Elzbieta Markowska, Marek Stochowski etc., au semnat o scrisoare deschisa de protest la adresa pozitiei mai sus-exprimate: „Domnul Andrzej Chlopecki a depasit limitele intr-o maniera care provoaca uimire si indignare. Pentru caracterizarea unei creatii care reprezinta virful incontestabil cel mai inalt al culturii poloneze, el a recurs la calificative si asociatii defaimatoare si neadevarate. Intr-un mod inadmisibil, el s-a referit la o estetica si la o ideologie cu care Penderecki s-a luptat toata viata si careia i s-a opus cu intreaga sa creatie. Muzica celui care a compus Threny, Pasiunile, Requiemul polonez a fost expediata de muzicolog cu citeva cuvinte injurioase, nedemne de un critic responsabil si de o publicatie respectabila. La un asemenea demers nu se poate reactiona decit cu cea mai mare revolta si printr-un protest vehement“.

Festivalul Toamna varsoviana s-a incheiat cu prima auditie europeana a Concertului pentru pian si orchestra de Krzysztof Penderecki, unul dintre cei mai cunoscuti si populari compozitori ai timpului nostru. Dupa executie, aplauze furtunoase s-au facut auzite, concomitent cu un cor de huiduieli ostentative, ca reactie fata de succesul sugerat de cele dintii.
Comentatorul postului Berliner Deutschland Radio a extras din programul festivalului (intr-un articol aparut in 30.09.2002, la doua zile dupa incheierea acestuia) doua provocari scandaloase: teatrul instrumental al tinarului compozitor si contrabasist Aleksander Gabrys – care, in timpul interpretarii, isi tundea parul, poruncind apoi, cu un gest brutal, ca o vioara sa fie facuta bucati (urmarind, evident, transformarea demersului sau intr-un gest care sa scandalizeze) – si Concertul pentru pian al lui Penderecki, care ar fi si el scandalos, in felul sau (dintr-un alt punct de vedere). Asadar, celebritatea unui mare compozitor cu autoritate, bucurindu-se de un larg renume, a fost situata in acelasi context cu hulirea agresiva din partea tineretului turbulent. Un tinar compozitor care face sa fie distrusa o vioara profaneaza un simbol. O personalitate de exceptie din compozitia si muzicologia contemporana, prezenta la concert, a considerat ca folosirea clopotelor bisericesti, amplificate prin difuzoare, catre sfirsitul Concertului… lui Penderecki ar reprezenta (si ea) profanarea unui simbol.

Penderecki isi situeaza aceasta lucrare in cadrul curentului „Capriccioso“, caracterizat prin virtuozitate si tematica facila. In aceasta directie, lipsita de spiritualitatea emfatica si de constringerile unei conceptii „grave“ despre lume (cum se poate constata in lucrarile din ultimul deceniu, precum Cele sapte porti ale Ierusalimului sau Credo), isi afla locul numeroase partituri din ultimii ani, avind opera Regele Ubu ca reper la inceputul deceniului si Concerto grosso pentru trei violoncele si orchestra catre finele acestuia. Penderecki explicase, odata, ca ceea ce conteaza pentru el este sa ajunga la claritatea (claritas) specifica muzicii de camera si sa caute acolo sensuri generoase. Totusi, problema este ca autorul face, in ultimii ani, tot posibilul spre a nu mai fi crezut – nici atunci cind foloseste indicatia buffo, nici serio –, si asta nu numai in creatiile sale muzicale, dar si in cuvinte. Aceleasi segmente muzicale, extrase din opera seria Masca neagra si apoi lipite artificial in opera comica Regele Ubu, ar urma sa ne faca sa ridem; nobila claritas camerala, copiata si introdusa fortat in contextul unui divertisment, il pacaleste pe ascultator, zapacindu-l prin dubla codificare.

In cazul Concertului pentru pian, compozitorul „camufleaza“ joaca si exuberanta – la care nu vrea sa renunte (in definitiv, acestea ii vor asigura lucrarii popularitatea pe podiumurile de concert!) – printr-o declaratie care constituie un fel de santaj mental: ca lucrarea in cauza ar fi, in intentia sa, in consens cu tragedia de la New York din 11 septembrie 2001, careia ii este dedicata. In consecinta, ar urma, pe de o parte, sa ne inveselim jonglind cu citatele generos presarate de-a lungul partiturii, provenind din biblioteca ultimilor 20 de ani ai creatiei lui Penderecki, si, in acelasi timp, sa ne abtinem de la a ride, deoarece aceasta muzica este dedicata amintirii unei intimplari care stirneste spaima si sentimente foarte indepartate de frazele buffo.
Pe ruinele inca incandescente, Krzysztof Penderecki dantuieste vesel de jur-imprejur si ne informeaza, prin coralele sale intretesute in partitura, dar si prin auto-comentariile sale, ca isi poarta pe cap cenusa doliului. Prin aceasta lucrare, eminentul compozitor ne ofera atit grimasa de bufon, cit si mina intristata de predicator, in nadejdea ca macar una dintre pozele sale ii va face pe spectatori sa reactioneze prin aplauze.

A existat cindva, in istoria muzicii, un curent estetic care se ambitiona ca, intr-un mod simplu si accesibil poporului, sa-l inalte pe acesta spre ideile adecvate si corecte. Se numea „realism socialist“. Prezenta lui in muzica poloneza a fost maturata de Krzysztof Penderecki prin lucrarile sale din anii ’60. Partiturilor sale din anii ’70 si ’80 le datoram deschiderea spre orizonturi largi si profunde. Totusi, prin Concertul pentru pian, el ne anunta – intr-un moment cit se poate de nefavorabil – triumful ideologiei realist-socialiste, dindu-le dreptate ideologului-sef al acesteia, Andrei Jdanov, ca si avocatului sau, Tihon Hrennikov, inscaunat de Stalin. El rastalmaceste, astazi, sensul partiturilor sale, in care cu atita bucurie am crezut cindva, transformindu-l in contrariul sau. Cu aceasta lucrare, Penderecki ne da de inteles ca partiturile sale nu merita increderea noastra.

Prezentare si traducere de
Irinel ANGHEL