OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inca putine saptamini si va incepe o noua editie a Festivalului si Concursului International „George Enescu“. Agitatia organizatorilor va creste in intensitate, ca si emotiile iubitorilor de muzica. Iar apoi, trei saptamini nu te mai intelegi cu ei: sint ocupati. Zi de zi, programe peste programe, concerte peste concerte, alergatura, oboseala, omul mai trebuie sa si doarma, sa manince, sa aiba grija de casa si familie, ca sa nu mai pomenim ca ar trebui sa aiba si obligatii profesionale. Dar mai bine sa nu ne mai gindim si sa ne plingem, asa cum ne place sa ne vaicarim mereu pentru ce va fi: vom trai si vom vedea.

Auzi. In tot acest tumult s-ar putea sa uitam de insusi Enescu. De parca nu ar fi fost si el om, cu tabieturi si hachite, cu pasiuni si idiosincrazii, cu nelinisti si interogatii greu de banuit dincolo de soclul pe care l-am cocotat, de unde il veneram asa cum se cuvine. Este pacat ca viata lui George Enescu nu se invata la scoala, asa cum sintem obligati sa o stim pe cea a lui Mihai Eminescu. Este cu totul regretabil ca nu avem o Viata a lui G. Enescu, asa cum G. Calinescu a scris-o pe cea a lui Mihai Eminescu. Este tot atit de regretabil ca nici o Viata a lui Brancusi nu o avem pentru marele public, dincolo de monografiile, studiile si albumele dedicate marelui sculptor. Oare nu ar fi mai de folos sa se tina un curs de „Mari Artisti Romani“, prin clasa XII-a, sa zicem, decit sa se ofere plictisitoarele istorii cronologice, cu fel de fel de nume si perioade amestecate, bune si rele, de-a valma?

Din care, peste ani, oricum nu raminem cu mare lucru, si trebuie luat totul de la capat, de unul singur, pe cont propriu, in functie de cheful si imaginatia fiecaruia. Facem aceste observatii pentru ca biografia in sine a lui George Enescu este un model de reusita in viata. Dincolo de geniul lui, dincoace de ceea ce si-a cladit el insusi, prin sacrificii, rabdare, tenacitate si rigoare. Avem nevoie de modele in cultura noastra, cu atit mai mult cu cit vine peste noi o napusteala de false statui. Nu putem confunda succesele de-o clipa ale unuia sau altuia cu realele valori ale spiritualitatii unui neam. Am tot fosnit si frunzarit in aceste zile carti despre viata si opera lui Enescu. Mai vechi sau mai noi. Personajul este fabulos, plin de mister si impune o aura de echilibru care astazi ne lipseste, furati de agitatia din preajma. Si, tot meditind in jurul personalitatii lui Enescu, ne-am adus aminte de o poveste pe care regretatul dirijor Sergiu Comissiona a depanat-o cu ani in urma, cu prilejul unei vizite la Bucuresti.

Nu demult, am dat si peste aceeasi intimplare intr-un numar ratacit prin biblioteca noastra din revista Adam pe care o edita, la Londra, neostoitul Miron Grindea. Patania cu George Enescu ar fi urmatoarea. Cica la un recital al maestrului, dat la Bucuresti, la Sala Dalles – era inainte de razboi, povesteste Comissiona –, urma sa cinte, pe linga piese de Bach, Brahms, Yssaye, si o lucrare de Bloch. O transcriptie pentru vioara a unei piese vocale, facuta de insusi Enescu. Cum era in perioada in care studentii nationalisti, sa le zicem asa, erau foarte activi si agresivi, i s-ar fi transmis maestrului Enescu ca ar fi mai sanatos si recomandabil sa nu cinte piesa „jidanului“. George Enescu nu ar fi replicat in nici un fel. La concertul propriu-zis, cind a venit rindul piesei lui Bloch, George Enescu s-a adresat publicului spunind ca nu o sa interpreteze piesa lui Bloch. Sala in delir, aplauze, traiasca maestrul! Apoi, calm, George Enescu a adaugat „Am sa cint Kadis de Maurice Ravel!“. Sala a inlemnit, nu se mai auzea nimic. N-a indraznit nimeni sa vocifereze, atit de respectat era muzicianul roman. Imperturbabil, Enescu a cintat ce a vrut el si doar cum el era in stare la ora aceea: minunat. In plina maturitate artistica, dar si biologica. Apoi lumea a aplaudat, ca si cum nu s-a intimplat nimic, atit de mari erau prestigiul, dar si forta launtrica a marelui muzician.

Pomenim de astfel de povesti, care astazi par neverosimile pentru o lume care se tot indeparteaza de noi si careia ii pierdem conturul real. Este vorba de intimplari, dar si de oameni. Nu datele exterioare ale biografiei lui Enescu sint cele mai importante, ci acea combustie interioara, amestec de inefabil si realitati de tot felul, ce alcatuieste personalitatea unui om. Geniu sau om de rind. Cu atit mai mult cu cit avem de-a face cu oameni iesiti din norma curenta. Si Bill Gates, si Donald Trump sint personalitati de exceptie, la rindul lor. Dar nu lasa in urma lor acea crestatura in fildes care face marca marilor spirite. Tot asteptam in aceste zile de vara ceva special legat de George Enescu. Un documentar serios si plin de poezie, o monografie noua si comprehensiva, cu tot ce au mai scormonit cercetatorii in ultimii ani, un film artistic, de ce nu, legat de o secventa macar din viata lui. Povestea unei iubiri nabadaioase, asa cum a fost cea cu Maruca Cantacuzino... Nimic.
Dar nu ne pierdem speranta, zilele trec repede, iar apoi, daca incepe Festivalul, nici ca ne mai ramine timp pentru divagatii. Iar toamna, oricum, nu-i ca vara. E mai racoare, e bine.