OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marturisesc din pornire ca nu sint nici muzician profesionist, nici regizor de film documentar, nici critic de muzica sau film. Dar sint istoric al culturii si mare iubitoare de jazz. Si, intimplator, in luna ianuarie, cind s-a difuzat pe prestigiosul canal de televiziune, Public Broadcasting Service (PBS), documentarul serial Jazz al lui Ken Burns, incepeam sa predau un seminar despre istoria culturala („new cultural history“), teorie si metodologie. Asa ca am profitat de aceasta coincidenta si am hotarit sa urmaresc serialul mult anuntat si laudat ca exponent al genului de istorie publica de popularizare a acestui important fenomen cultural din spatiul american. Produs cu sponsorizare venita de la corporatii mari (spre exemplu, General Electric), precum si fundatii cu renume important in lumea culturala, cum ar fi Fundatia McArthur, serialul promitea sa fie o explorare comprehensiva a jazz-ului ca muzica si fenomen cultural, de la inceputurile sale de la sfirsitul secolului XIX, si pina in ziua de azi. O propunere foarte ambitioasa, dar cu toate premizele posibile pentru succes: fonduri generoase, acces la arhive bogate, luxul unei serii de 17 ore (o lungime enorma dupa standardele americane curente) si un regizor cu un palmares recunoscut si respectat de publicul american si chiar multi critici. De altfel, Ken Burns afirma de la inceput, in mai multe interviuri de publicitate, ca Jazz reprezinta partea a treia a unei trilogii, ale carei prime doua parti sint The Civil War si Baseball, prin care a urmarit istoria Statelor Unite dintr-o prisma pe care o considera esentiala – cea a relatiilor si a identitatii de rasa.

Serialul Jazz urmareste acest leitmotiv al istoriei Americii prin vietile si opera unor muzicieni de marca din aceasta tara, de la Louis Armstrong si Duke Ellington, la Miles David, Dexter Gordon si John Coltrane. Burns vrea sa puna in evidenta modalitatile prin care problemele si conjuncturile cu care s-au confruntat acesti oameni, ca membri ai unei comunitati minoritare care a suferit multe injustitii, i-au fortat sa-si dezvolte creativitatea intr-un anume fagas. Jazz-ul reprezinta rezultatul acestei creativitati. O alta componenta a serialului este argumentul ca jazz-ul si-a pierdut popularitatea de care s-a bucurat in anii ’40 si ’50 din cauza comercializarii si a aparitiei unei competitii crincene cu rock’n’roll-ul, in care jazz-ul a pierdut, devenind un gen de muzica identificat cu o anumita clasa si un snobism departe de originile sale „autentice“. Ca in orice documentar american creat pentru un public foarte larg, serialul incearca sa creeze o poveste frumoasa a jazz-ului ca erou pozitiv si tragic, care se ridica impotriva unor forte negative din societatea americana, dar este pina la urma infrint de o noua forta negativa – comercialul in muzica.
Argumentul este simplist, construit in mod stingaci si cu multe contradictii. In ultimul episod (cel mai controversat al serialului), Burns se foloseste de afirmatiile incendiare ale unei cintarete de jazz de culoare, Abbey Lincoln, ca sa sugereze ca venirea formatiei Beatles in Statele Unite si explozia culturala pe care a creat-o, au facut parte dintr-o conspiratie pentru a stopa succesul muzicii negre din acel timp. Lincoln si Burns uita, in mod convenabil, ca Jimi Hendrix isi facea lansarea in acelasi timp cu mare succes. Afirmatia este atit de absurda, incit nici nu-ti vine sa o consideri serioasa.

In acelasi episod, pe care l-au atacat la nesfirsit criticii de jazz din Statele Unite, Burns afirma ca jazz-ul a decazut incepind cu anii ’70 si pina prin ’90 din cauza caracterului comercial crescind al muzicii. Astfel incit, desi Miles Davis este prezentat mai devreme ca un geniu, tranzitia sa catre fusion jazz este descrisa ca o decadere catre rock’n’roll, o perioada de deriva, in care spiritul comercial, si nu cel creator, il conduce pe Davis catre experimente nefaste. Este o interpretare la care Burns are dreptul, dar cu care o mare majoritate a criticilor si istoricilor nu sint de acord.
Pe de alta parte, succesul comercial al faimoasei variante a lui Hello Dolly!, in interpretarea lui Louis Armstrong, este de laudat, pentru ca a reusit pentru putin timp sa stavileasca „invazia britanica“ a Beatles-ilor. Consumismul apare aici ca dovada a creativitatii si calitatii jazz-ului. Sint convinsa ca ii voi irita pe unii fani ai lui Armstrong, a carui contributie la dezvoltarea jazz-ului pina in 1927 o respect intru totul, dar Hello Dolly! reprezinta in cel mai bun caz o gluma, si in cel mai rau caz, o insulta, in repertoriul serios de jazz. Popularitatea acestui cintec de musical nu se poate situa la acelasi nivel cu popularitatea discului Kind of Blue, spre exemplu, care reprezinta un virf in creatia lui Miles Davis.

Burns s-a bazat mult pe popularitatea pe care a capatat-o prin serialele sale documentare anterioare, cind s-a adresat producatorilor acestui proiect. De altfel, ar fi fost mai greu sa justifice ambitiosul proiect pe baza cunostintelor sale despre jazz. In mai multe rinduri, Burns a remarcat candid ca nu este un connaisseur al genului, ci numai un fan respectuos. Dar si un fan foarte limitat. Intelegind muzica lui Armstrong si Ellington mai bine, si fiind atras de carisma lor, Burns ii transforma intr-un fel de „vaci sacre“ ale jazz-ului. Amindoi sint, fara doar si poate, figuri centrale ale acestui gen de muzica. Dar Armstrong ar fi fost primul sa recunoasca faptul ca in anii ’30 era deja depasit de schimbarile muzicale care aveau loc. Ellington a tinut pasul mult mai mult timp, dar si-a recunoscut si el limitele cu eleganta si bun simt care l-au caracterizat intotdeauna. Din pacate, Burns n-a reusit sa constientizeze aceasta realitate, in parte pentru ca nu el, ci o trupa de critici de jazz condusi de Wynton Marsalis, au reprezentat adevaratul spirit conducator al documentarului.
Burns se foloseste de Marsalis si alti doi critici care l-au format pe Marsalis, ca ultimi arbitri in privinta contributiilor individuale si a schimbarilor de mari proportii in jazz. In ultimul episod, Burns isi „da arama pe fata“ cu un adevarat profil adulatoriu al lui Marsalis, pe care il urmareste din copilarie (cu o fotografie de la 2 ani), pina in momentul de fata (Marsalis cinta foarte rar in ultimii ani, pentru ca prefera sa fie manager al unei serii importante de concerte de jazz la Lincoln Center). Nici unui interpret de jazz din ultimii 30 de ani nu ii ofera atita spatiu si un tratament atit de generos.

Pentru Burns, Marsalis reprezinta viitorul pentru genul de jazz. Aceasta afirmatie este atit de absurda, incit si tatal lui Marsalis, si el un muzician de jazz de renume national, s-a rusinat de portretul fiului sau.
Serialul Jazz va deveni, in mod sigur, prima (si probabil singura) initiere in acest gen de muzica pentru multi oameni. Multe biblioteci publice si scoli vor cumpara pachetul ca pe un fel de enciclopedie de initiere si referinta, pe baza reputatiei lui Burns. Si as spune ca, in parte, serialul produce vigniete interesante si momente muzicale de forta. Daca nu stii nimic despre Sonny Rollins inainte de a viziona serialul, Jazz iti ofera o scurta si frumoasa incursiune in muzica si viata sa. Si poate ca va duce, pentru putin timp, la revigorarea comerciala a albumelor de jazz. (Kind of Blue a revenit in topul 100 din Bilboard al albumelor vindute in ultimele luni). Dar serialul lui Burns nu va oferi publicului decit o perspectiva foarte personala, conservatoare si, in esenta, fara o intelegere profunda a ceea ce inseamna creativitatea muzicala in jazz, in pofida afirmatiilor regizorului de a fi produs o naratiune integrala a istoriei acestui gen.

Bloomigton, Indiana, SUA