Cea de a doua ediţie a Festivalului Internaţional al Artelor
Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă“ s-a încheiat aseară cu trei evenimente
majore: Trofeul „Ion Dacian“ pentru Tineri interpreţi (Premiul Special al
Juriului: Valentina Naforniţa; Premiul Special al Juriului pentru cea mai bună
interpretare teatrală a unei partituri muzicale: Anna Mirescu; Premiul Special
oferit de Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“: Victor Bucur; Premiul Criticii
Muzicale: Ana Cebotari), spectacolul-eveniment „Gala VIP pentru Artele
Spectacolului Muzical“ şi concertul celebrei formaţii Pink Martini.
Un final în forţă pentru zece zile dense, unele oferind şi
cîte şase propuneri diferite. Pentru mine, cea mai interesantă ofertă a fost
cea de spectacole, dar nu mai puţin atrăgătoare au fost concertul Tiger
Lillies, proiectul SCENART, întîlnirile pe tema „Rostul muzicii şi artei“ cu
actorul şi directorul de teatru George Ivaşcu, spectacolulFashion Musical Show – Liza Panait, filmele
cu musicaluri celebre, proiectate în Cafeneaua Actorilor, sau lansările de
carte, cu titluri incitante caJacques
Offenbach – personalitate marcantă a teatrului liric francez în a doua jumătate
a secolului XIX de Lucian Vlădescu, Amintiri – Baletul românesc şi cariera mea
de Gelu Barbu, Citadela seculară a lăutarilor români (1550-1950) de Viorel
Cosma, Muzică încă, iar şi iar... de Daniel Eufrosin sau Îngerul de pe umărul
meu – Daniela Vlădescu de Ion Moldovan.
Am comentat în numărul trecut premieraautohtonă cu Silvia deKalman. Aş dori să vorbesc acum despre două
spectacole străine prezentate în festival: Barbă Albastră de Offenbach, în
interpretarea artiştilor de la Teatrul de Stat de Comedie Muzicală din Sankt
Petersburg, şi Liliacul de Johann Strauss-fiul, versiunea scenică a Teatrului
de Operetă şi Musical din Budapesta (Ungaria).
Este un gest de onoare ca un teatru de gen să aibă în
repertoriul său şi partituri semnate de compozitorul francez Jacques Offenbach,
părintele operetei franceze. Nota specifică a operetelor lui Offenbach se
înscrie în genul satirei, caricaturii, parodiei, pînă la limita „necuviinţei“,
după cum observau contemporanii săi. Cronicarii consemnau astfel: „Tot ce se
petrece pe scenă este plin de haz, burlesc şi fantezie“. Există un singur „dar“
pentru spectatorul secolului al XXI-lea. Şi mă voi referi aici punctual la
lucrarea Barbă Albastră, o satiră muzicală care parodia aventurile galante ale
lui Napoleon: premiera a avut loc la Théâtre des Variétés din Paris, la 5
februarie 1866. După 140 de ani, partitura mai păstrează doar statutul de
document istoric. Este nevoie de foarte multă fantezie, de spirit inventiv, de
imaginaţie debordantă ca să mai poţi ţine treaz interesul publicului de astăzi
cu o muzică şi un subiect cu totul desuete. Artiştii din Sankt Petersburg au
reuşit acest lucru, într-o extraordinară demonstraţie de profesionalism la cel
mai înalt nivel. Decoruri, scenografie şi costume spectaculoase, abordare
regizorală, într-un paralelism prezent-trecut de maxim efect, cîntăreţii cu
voci excepţionale dovedindu-se totodată actori şi dansatori de acelaşi calibru.
În fiecare clipă, ochiul a fost bucurat de ceva nou şi original, textul s-a
dovedit un accesoriu secundar, cu totul neinteresant, şi am putut admira o
montare strălucitoare, opulentă şi mai ales vie şi convingătoare din toate
punctele de vedere. O lecţie despre cum se poate face un spectacol modern de
operetă, indiferent de vîrsta partiturii şi a compozitorului ei. O demonstraţie
despre ce înseamnă tradiţia unui teatru înfiinţat în 1929 şi care şi-a păstrat
pînă astăzi proaspătăambiţia
excelenţei.
Şi tot o demonstraţie de virtuozitate s-a dorit a fi şi
Liliacul, bine-cunoscuta şi mult îndrăgita operetă vieneză, în interpretarea
artiştilor de la Budapesta. Teatrul Maghiar de Operetă şi Musical (1923) este
chiar mai bătrîn cu şase ani decît cel din Sankt Petersburg, iar tradiţia
operetei vieneze, austro-ungare s-a reconstruit pe noua scenă cu pasiune şi
încîntare. Regizorul Kero – bine-cunoscut nouă din spectacolele Romeo şi
Julieta şi Silvia – are deja o amprentă uşor recognoscibilă: mişcare intensă,
agitaţie colorată şi spectaculoasă, într-o scenă bine populată, în care însă
fiecare parte componentă funcţionează impecabil în angrenajul întregului,
inserţii de numere străine în partitură, pentru efect şi, mai ales, pentru
dansul ce conţine mereu elemente de acrobaţie, inovaţii originale şi
surprinzătoare în reconturarea personajelor, nu întotdeauna în conformitate cu
originalul. Dacă artiştii români au depus eforturi considerabile să se ridice
la nivelul acestor pretenţii de la care regizorul nu abdică, artiştii maghiari
s-au simţit în elementul lor într-un decor multifuncţional, bazat în principal
pe formele sticlei şi ale paharelor de şampanie. Cu foarte puţine excepţii, şi
vocile au strălucit. Iar la final, publicul a aplaudat în picioare unul dintre
cele mai frumoase spectacole pe care le-am putut urmări pe scena Operetei
bucureştene. Aşteptăm cu mare interes ofertele celei de a III-a ediţii (2010) a
Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters