La Belvedere, ca
de obicei, o minunată expoziţie Klimt, pictură austriacă autentică de cea mai
bună calitate. La Albertina, ca de obicei, o expoziţie internaţională ce aduce
la Viena, pentru cîteva luni, picturi minunate adunate sub genericul
Impresionismul sau Cum cade lumina pe pînză. 135 de tablouri semnate de 45 de
artişti, printre care Caillebotte, Cézanne, Courbet, Degas, Gauguin, Manet,
Monet, Pissaro, Renoir, Signac, Sisley, Toulouse-Lautrec şi Van Gogh. O
organizare şi o amplasare în spaţiu moderne, cu exponate unice – de exemplu,
ochelarii de soare ai lui Cézanne, cu explicaţii amuzante –, detalii la microscop,
în care, pe unele pînze pictate în aer liber, se evidenţiază bucăţele de scoici
sau urme de nisip, chiar şi o alăturare voită şi în detaliu explicată printr-un
film de cîteva minute a două tablouri, aparent identice, Sena la Villers sur
Mer, unul original şi celălalt fals, de Claude Monet. Fascinant!
În noaptea de
Anul Nou – de Silvester, cum spun austriecii, şi nu numai ei –, străzile Vienei
au fost pline de lume.
Cifrele vorbesc despre 700.000 de petrecăreţi veseli şi
gălăgioşi – dintre care se pare că aproape jumătate erau străini de oraş şi de
ţară! –, care au transformat centrul istoric al oraşului, Grabenul, într-o
fantastică sală de bal şi care au ascultat, la miezul nopţii, clopotul de la
Domul Sfîntul Ştefan, care bate numai la ocazii de mare sărbătoare.
Tradiţia vieneză
– şi nu numai ea! – cere ca, în perioada sărbătorilor de iarnă, pe afişele
Operei de Stat să apară titluri ca Spărgătorul de nuci, Bărbierul din Sevilla
şi, desigur, Liliacul, toate tăiate de ştraifuri care informează deprimant că biletele
sînt epuizate. Pe afişele de concert sînt anunţate cu majuscule repetiţiile
generale şi celebrul Concert de Anul Nou. Aş mai fi putut cumpăra bilete cu 720
de euro la concert şi cu 380 de euro la repetiţie. Nu am făcut-o. Am fost însă
în sala Operei la un spectacol tradiţional cu Liliacul lui Johann Strauss şi
mi-am înroşit palmele aplaudînd!
Nu este prima
oară cînd văd acest spectacol. El se menţine de multe stagiuni în repertoriul
Operei din Viena, în aceeaşi formă tradiţională de operetă strălucitoare, cu
decoruri somptuoase şi costume asemenea. Publicul se simte practic transpus
într-un alt timp, cel al familiei Strauss, atunci cînd valsul era suveran. Îmi
amintesc că, în rolul Rosalindei, am urmărit-o, nu o dată, pe compatrioata
noastră, soprana Ildiko Raimondi, care, pornind din Arad, a ajuns o stea a
primei scene lirice din capitala austriacă. Acum însă, distribuţia este alta.
Programul de sală atrage atenţia asupra sopranei de origine poloneză Anna
Siminska, o tînără artistă cu un trecut încă firav, dar cu un viitor
promiţător. Debutul ei în Adela, pe scena de la Staatsoper din Viena, vine după
cîteva roluri, printre care Regina Nopţii, din Flautul fermecat de Mozart,
Clarice din Il mondo della luna de Haydn, Woglinde din Amurgul zeilor de Wagner.
Pentru anul 2010, Anna Siminska are angajamente ferme la Opera din Graz pentru
rolul titular din La sonnambula de Bellini şi la Covent Garden din Londra,
pentru Hänsel şi Gretel de Humperdinck. Adela Annei Siminska este graţioasă şi
nuanţată, vocal deosebit de expresivă, iar jocul ei de scenă, natural şi
credibil.
Nu avem nimic a reproşa nici dicţiei în limba germană. Pe scurt, un
debut de real succes. Restul distribuţiei are deja în urmă experienţa multor
spectacole, dovadă colaborarea impecabilă dintre interpreţi şi plăcerea cu care
joacă şi se joacă fiecare cu personajului lui. Michael Roider este un
Eisenstein care nu acceptă că anii au trecut peste el şi că aura lui de
cuceritor nu mai este la fel de puternică. Alexandra Reinprecht este o Rosalindă
încîntătoare, cu o voce minunată şi o prezenţă scenică agreabilă. Ceardaşul din
actul II a fost sincer şi îndelung aplaudat. Alfred Sramek (Frank), Boaz Daniel
(Dr. Falke) şi Elisabeth Kulman (Prinţul Orlowski) se remarcă prin eleganţa cu
care dau viaţă personajelor în linia celei mai autentice tradiţii de operetă
vieneză. În interpretarea lui Gergely Németi, tenorul Alfred aduce în spectacol
nota de umor bine gîndită şi genial înscrisă în partitură de către Johann
Strauss-fiul. Dacă aş dori totuşi să reproşez ceva acestui spectacol, atunci
acest lucru ar fi accentele uneori cam prea îngroşate pe gest sau pe situaţie,
menite a stîrni şi mai mult – deşi nu era nevoie! – amuzamentul publicului. Nu
cred că este vina regizorului, căci în programul de sală sîntem informaţi că
ceea ce vedem pe scenă este „... după o montare semnată Otto Schenk“.
La pupitrul
orchestrei Operei de Stat din Viena s-a aflat Bertrand de Billy, pe care, exact
în urmă cu un an, în decembrie 2008, l-am urmărit într-un spectacol extraordinar
cu Faust de Gounod, care îi avea în rolurile principale pe Angela Gheorghiu şi
pe Roberto Alagna. Bucuria întîlnirii cu dirijorul francez a fost la fel de
mare.
Şi, dacă am ajuns
la dirijori, şi mai ales la dirijori francezi, nu putem lăsa necomentată prezenţa
lui Georges Prêtre (85) la pupitrul celebrei orchestre Wiener Philharmoniker în
tradiţionalul Concert de Anul Nou, transmis şi aşteptat de melomanii din
întreaga lume în prima zi a lui 2010. Faptul că, încălcînd regula tacită ca un
dirijor să nu fie invitat să conducă din nou acest concert decît după ce au
trecut trei ani, Georges Prêtre se află, după abia doi ani (2008, acum 2010),
din nou în faţa filarmoniştilor vienezi, într-un Concert de Anul Nou, spune
foarte mult. Este adevărată butada „Orchestra Wiener Philharmoniker este un
ansamblu care cîntă singur şi o face, de fiecare dată, impecabil“, dar, în
funcţie de bagheta de la pupitru, şi perfecţiunea poate lua forme diverse.
Prêtre a reuşit să facă din fiecare miniatură inclusă în program o poveste.
Valsuri, polci, uverturi se transformă, din simple piese de agrement, în
partituri serioase, în care fiecare notă are un rol bine definit, iar dorinţa
de culoare, de nuanţă, de emoţie devine o obsesie şi, totodată, o plăcere.
Totul este aici,
în această muzică; de ce să nu ne bucurăm de o astfel de comoară? – aşa am
perceput mesajul artistului. Gesturile dirijorului sînt abia schiţate,
intensitatea trăirilor şi plăcerea cu care degustă muzica se transmit însă, în
egală măsură, instrumentiştilor şi publicului. Au fost momente cu adevărat
magice.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters