OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Luna martie a propus citeva seri vocal-simfonice deosebit de interesante, culminind cu Damnatiunea lui Faust de Berlioz, monumental opus prezentat de Orchestra Nationala, Corul mixt (pregatit de Dan Mihai Goia) si Corul de copii Radio (maestru de cor – Voicu Popescu), in colaborare cu doi artisti de cota internationala – mezzosoprana Carmen Oprisanu si baritonul Eduard Tumagian. Cei doi sint unanim apreciati in spectacole de opera, pe toate marile scene ale lumii, dar si pe podiumul de concert, ceea ce, de altfel, s-a reconfirmat din plin si in acea partitura in care nu doar frumusetea vocala, ci si eleganta frazarii, cunoasterea stilistica, expresivitatea rafinata, capacitatea de a reliefa sensuri, de a contura stari sufletesti si personaje au constituit repere definitorii ale unei adevarate interpretari elevate.

Alaturi de ei l-am regasit pe basul Pompei Harasteanu, evoluind, chiar si in interventii de mai mica amploare, cu profesionalismul sau recunoscut. Tenorul Hector Lopez incearca sa se ridice la nivelul valoric general, glasul sau calitativ raspunde cu acuratete cerintelor, fara a avea insa linia necesara stilului romantic francez. La pupitru, Christian Badea, recomandat de un CV de invidiat, apelind la o gestica uneori coregrafica, alteori agitata, a optat pentru tempi si planuri coloristice care, pentru multi dintre spectatori, au ramas departe de lirismul si tensiunea dramatica asteptate, iar rezultatul a fost o versiune cam diluata, cu momente reusite, dar si de usoara confuzie. Ciudata a parut si dorinta sa ca parte dintre instrumentisti si coristi sa iasa din scena (pentru interventii din culise), apoi sa reintre, intr-o „plimbare“ mai degraba inestetica. Daca unii au fost dezamagiti, altii l-au ovationat frenetic, semn ca… „gusturile“ nu se discuta.

intimplarea a facut ca tinarul mexican Hector Lopez, solist al Operei Nationale, sa fi cintat, cu putin timp in urma, si in compania Filarmonicii, in oratoriul Anotimpurile de Haydn, remarcindu-se prin dorinta de a patrunde si intr-un „teritoriu“ atit de special, in care mai are insa multe de invatat. Un aspect care a devenit mai pregnant, si de aceasta data, prin alaturarea a doi solisti care stiu cum se cinta muzica lui Haydn – soprana Irina Iordachescu (colega sa de la ONB) si basul Ionel Pantea. Acestia sint familiarizati cu maniera de rostire a cuvintului, de reliefare a sensurilor prin accente, de frazare in stilul clasic si au o paleta coloristica bogata, punctata fie cu un umor fin, fie cu un lirism retinut. Cu Christoph Adt la pupitru, orchestra a sunat omogen, suplu, realizind momente mult apreciate de publicul nu foarte numeros, iar corul (pregatit de Iosif Ion Prunner) a cintat bine, insa schimbarea locurilor catre finalul concertului a produs o inghesuiala absolut jenanta.

Printr-o stranie intimplare, si in lucrarile incluse anterior in programul Orchestrei de camera Radio, „echipa“ solistica a fost de… „trei plus unu“, pentru ca soprana Georgeta Stoleriu si fosta sa studenta, mezzosoprana Antonela Birnat (al carei nume se regaseste frecvent pe afisul ONB), dar si experimentatul tenor Szilagyi Zsolt au demonstrat inca o data cunoasterea profunda a cintului adecvat fie unui splendid Credo de Ludovic Bacs (excelent scris, incarcat de o sobra sensibilitate, tradind implicarea sa de decenii in muzica preclasica sau clasica de gen, respectul pentru adevaratul act de creatie artistica si stiinta de a scrie pentru voci, cor si orchestra), fie celor 5 lieduri din ciclul Cornul fermecat al baiatului de Mahler sau Cantatei nr. 131 de Bach. in schimb, baritonul Ion Dimieru (de asemenea solist la ONB) s-a rezumat la o parcurgere anosta si uneori dezagreabila a sunetelor pe care nu le leaga niciodata, sonoritatea glasului sau fiind, de fiecare data, „batrineasca“ si fara relief, neintelegind nici continutul ideatic, nici stilul partiturilor. Sub conducerea maestrului Ludovic Bacs, am ascultat cu deosebita placere propria sa lucrare, dar si agreabila Suita burlesca de Remus Georgescu, structura programului fiind o dovada elocventa a faptul ca piese romanesti (daca sint de reala valoare) pot suna foarte bine in alternanta cu capodopere din muzica universala. Orchestra a sunat in general corect (chiar daca o anume rutina – ca sa nu spun plictiseala – s-a resimtit intreaga seara), corul (pregatit cu minutie, ca de obicei, de acelasi D.M. Goia) s-a implicat si de aceasta data cu seriozitate in rezolvarea expresiva a unor lucrari adresate unui public de o anume spiritualitate, invitind la introspectie, intr-o atmosfera de reculegere si meditatie, ceea ce, daca ne raportam la numarul spectatorilor, nu atrage in aceeasi masura ca sonoritatile de intensitate exacerbata sau slagarele romantice.

De altfel, „ceva“ se intimpla cu melomanii bucuresteni, care, in urma cu citiva ani, invadau salile pentru a asculta fie opere in concert, fie asemenea creatii vocal-simfonice de mare frumusete. in ultima vreme, insa, afluenta se diminueaza inexplicabil, chiar daca interpretii sint de inalt nivel artistic. Nu este vorba nici despre vremea buna sau rea, nici despre alte atractii – si atunci?… Fenomenul devine tot mai pregnant, dar sper sa nu se cronicizeze – ar fi pacat, pentru ca multe concerte chiar merita sa fie ascultate, „gustate“ si aplaudate.