OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intimplarea a facut ca zilele trecute sa ofere citeva spectacole aparte, derulate sub semnul unui dorit sincretism, catre care cei de azi aspira asemeni anticilor, realizindu-l sau… nu.
Spre exemplu, Opera Nationala Bucuresti a prezentat, in premiera absoluta, baletul Casanova, imaginat de Monica Fotescu Uta (balerina stabilita in Germania, debutind acum in calitate de coregraf), inspirat de memoriile celebrului personaj al veacului al XVIII-lea. Libretul propriu a fost brodat pe muzica de Massenet si Mahler, cu o insertie dintr-un cvartet care incearca sa sugereze intilnirea lui Casanova cu Mozart (moment preluat in coregrafia lui Xin Peng Wang – dar ma indoiesc sincer ca publicul a sesizat motivatia acelui dans de epoca…).

La conferinta de presa am aflat ca baletul incearca sa prezinte „o alta fateta“ a personajului-prototip, cuceritor galant chiar si la virsta senectutii, dar care, dupa cum a subliniat balerina, a fost un intelectual cu studii de drept si teologie, atras de ocultism si filozofie, rafinat scriitor. Iar excelentul dirijor Tiberiu Soare a mentionat faptul ca monumentala muzica de Mahler va continua sa „curga“ – in imaginatia noastra, desigur – in timpul pauzei, partea a doua a spectacolului preluind-o „din mers“; dar citi dintre cei din sala ar putea „fredona“ simfoniile sale, ca sa poata intui aceasta subtilitate? Scenografia foarte reusita, semnata de Viorica Petrovici, folosind panouri, proiectii si in fundal un podium strajuit de trepte (care ar fi trebuit exploatat mai mult), cu costume policrome, elegante si sugestive, raspunde intentiilor coregrafei. Ea spera ca scena pe care dansase cu un deceniu in urma sa se fi modernizat intre timp, sa se ridice pe verticala, sa poata fi coborita, sa aiba turnanta dar… directorul Operei, Catalin Ionescu Arbore, cunoscind bine si problemele de scenografie si cele de arhitectura, a amintit ca dotarea teatrului, din acest punct de vedere, a ramas la nivelul anului 1953, cind a fost construit, o modificare substantiala costind enorm. Iar noua orga de lumini computerizata mai are inca multe „secrete“ pentru cei care incearca sa o stapineasca.

O distributie echilibrata, evoluind intr-un neoclasic (in principiu) expresiv, a adus in prim-plan citeva nume: Ovidiu Matei Iancu in rolul principal (ca de obicei, prea indiferent) si mult apreciatul Cristian Craciun (batrinul Casanova), Corina Dumitrescu – tehnica, dar poate cam rece in Manon –, sensibila Oana Popescu in Christiana, apoi Adela Craciun, surprinzator de plastica, gratioasa si implicata in rolul M.M. Morisini (are toate datele pentru roluri de anvergura); bine gindit (fara a fi dus pina la capat ca regie) – rolul Vrajitoarei, interpretat de Gabriela Mocanu, interesant Gigel Ungureanu in Bernis (avind potential real pentru roluri importante). Greu de inteles ca Madalina Slateanu este Mama (in viziunile lui Casanova), corect realizate celelalte personaje.

Avind inca dificultati de sincronizare, ansamblul a evoluat in acompaniamentul orchestrei conduse de bagheta ferma a dirijorului Tiberiu Soare. Gratie acestuia, orchestra reuseste performanta de a aborda partituri simfonice pretentioase, pe coordonate interpretative uneori apreciabile (dar cvartetul mozartian este insuportabil), astfel incit ONB poate spune ca a inclus in repertoriu o premiera absoluta cu momente remarcabile si scaderi ce pot fi remediate in viitoarele reprezentatii (desi lungimile si desfasurarea prioritar pe orizontala sint determinate de conceptia coregrafica…). in fond, publicul aplauda (daca e cazul) miscarea fluenta, evolutia dansatorilor, ambianta agreabila, facind poate abstractie de subiectul cu conotatii destul de absconse.
La polul opus, proiectul TeaM, initiat de Filarmonica bucuresteana (propunindu-si, de asemenea, o imbinare a artelor in care, totusi, Muzica si Teatrul sa ramina in prim-plan), a debutat cu stingul; am incercat zadarnic, timp de o ora, sa inteleg la ce asist de fapt, urmarind pe scena un fel de talk-show despre Mozart – ceva intre didacticism, pretiozitate academica si mai ales dorinta a celor doi vorbitori de a demonstra cit sint de cititi, spirituali si voit spontani intr-un dialog interminabil si contrafacut, punctat de lucrari mozartiene, cintate scolareste de o actrita care cindva a studiat pianul (dar orice mama isi promoveaza copilul, nu-i asa?), apoi altele mai fluente si „in stil“, abordate de elevi ai unui liceu de muzica nenominalizat.

in sala, un public de toate virstele (doar la inceput atent) a asteptat sa se ajunga, in sfirsit, la interpretarea piesei Mozart si Salieri de Puskin in care cap de afis era actorul Marius Bodochi, in regia imaginata de Alice Barb. Trebuie sa recunosc sincer ca… am abandonat, pentru ca venisem la ceva posibil interesant, anuntat cu surle si trimbite, si am constatat cu stupoare ca era un fel de dialog-pretext pentru etalarea nefireasca a unei acumulari de date si povesti (cu erori grave si aproximatii nepermise), din care, totusi, am aflat ceva incredibil – Mozart era, la vremea lui, un fel de Adrian Copilu’ Minune, era platit cu ora si de aceea a scris atit de multe capodopere, totul fiind „la comanda“, dar si ca masoneria abia aparuse si era ceva nou la 1700… No comment…