Am avut privilegiul să fiu invitată
la o nouă ediţie a tradiţionalului Festival de muzică veche
desfăşurat la Innsbruck – Austria, al cărui director artistic
este, de aproape două decenii, ilustrul contratenor René
Jacobs, acum un la fel de apreciat dirijor, care abordează muzica
barocă într-o manieră rafinată şi apropiată de
sensibilitatea generaţiilor de azi. În perioada 7-24 august
s-au derulat concerte, recitaluri şi spectacole, urmărite de un
public numeros şi avizat, în prim-plan aflîndu-se
oratorii de Händel, dar şi de Pasquini, montate în formă
de spectacol.
Opusuri din creaţia händeliană
s-au regăsit deopotrivă în concerte, chiar în seara
inaugurală au fost interpretate cantate de mare frumuseţe, în
eleganta ambianţă a Palatului Ambras, sub genericul „miracolul
păcii“, pentru ca, în seara următoare, să fie prezentat
Belshazzar, oratoriu pus în scenă de regizorul Christof Nel
(coproducţie cu Staatsoper Berlin şi Festivalul Aix-en-Provence),
surprinzător de modern ca decor (platforme enorme, cenuşii, pe care
se caţără personajele, apoi se prăbuşesc sau se agaţă cu
disperare), într-o mişcare aproape coregrafică, de o
plasticitate impresionantă, în costume… de oriunde şi
oricînd, ce caracterizează eroii foarte sugestiv. Corul
devine, alternativ, prin sugestia unor elemente specifice, cînd
poporul evreu, cînd grupul babilonienilor (aspect uşor
deconcertant, la început, pentru spectator), iar finalul – în
care platformele se unesc într-un zid imens, prin care curge
sîngele simbolizînd pedepsirea tiranului – are un
impact de mare efect şi forţă dramatică, aşa cum este, de
altfel, întreg spectacolul, tensionat, dens, captivant. În
plan muzical, colaborarea cu celebrul cor berlinez RIAS, cu orchestra
Academiei de Muzică Veche din acelaşi oraş german, dar şi cu
solişti tineri, de o calitate uluitoare (glasuri superbe, cultivate,
muzicalitate, expresivitate şi talent scenic) – Kenneth Tarver,
Rosemary Joshua, Bejun Mehta, Kristina Hammarstrom, Neal Davies şi
cei „din cor“, la fel de buni –, sub bagheta exigentului René
Jacobs, a condus la o creaţie artistică „de zile mari“,
îndelung ovaţionată de melomanii care asaltau sala (ceea ce
s-a petrecut şi la următoarele reprezentaţii), ascultînd,
într-o linişte absolută, partitura dificilă, dar
spectaculoasă.
La castel, înconjuraţi de
figurile familiei princiare din veacurile trecute, pictate pe pereţii
„sălii spaniole“, am aplaudat şi cantate sau arii din opere de
Händel, dar şi prima sonată scrisă pentru violoncel (semnată
de Gabrielli), alături de piese de D. Scarlatti şi Boni, în
interpretarea unor tinere soprane, acompaniate de un clavecinist
(tentat de performanţa tehnică şi de o abordare stilistică
surprinzătoare, cu un legato apropiat de… glissando) şi un
violoncelist excelent (cîntînd pe un instrument ce
amintea de viola da gamba), pentru ca apoi, ansamblul Concordia să
colaboreze cu soprana britanică Miriam Allan, ideală în
lucrările de Dowland, Byrd şi Gibbons, concertul de muzică engleză
reliefînd mai curînd latura melancolică a lucrărilor.
Fiecare program a purtat un titlu simbolic, ansamblul „Clément
Janequin“ propunînd, sub genericul „Fata şi trandafirul“,
cîntece de dragoste de Costeley. Printre soliştii vocali l-am
regăsit pe Dominique Visse, contratenor pe care, anterior, îl
ascultasem cu destulă rezervă, la biserica princiară, în
concertul de muzică religioasă Praetorius-Scheidt, apreciind însă
formaţia Capella de la Torre, care a cîntat impecabil pe
instrumente originale de epocă. Rămînînd în
aceeaşi atmosferă de rugă, René Jacobs a dirijat, la Sala
Congreselor, oratoriul Maddalena ai piedi di Cristo de Caldara,
monumentală lucrare într-o interpretare pe măsură, apoi, la
Capelă, au răsunat psalmi de Mazzochi, în tălmăcirea
ansamblurilor Cantus Colln şi Concerto Palatino, iar în
grădina palatului, Academia Montis Regalis a oferit oratoriul Il
martirio di Sant’Agnese de Pasquini, reluat, deosebit de
interesant, şi în montarea imaginată, la teatru, de regizorul
Vincent Boussard, cu A. de Marchi la pupitru. Recitalul „solo
pentru doi“, susţinut la viola da gamba de J.M. Quintana, apoi
cuceritorul „melanj vienez“ (Haydn, Mendelssohn-Bartholdy),
propus de Cvartetul Mosaïques, seara barocă prezentată de
ansamblul Il Gardelino (Albinoni, Vivaldi, Telemann, Bach, Benda),
Variaţiunile Goldberg de Bach, abordate la clavecin de Kenneth
Weiss, programul Corului Festivalului (Mazzocchi, Carissimi) au
completat o manifestare care, de peste 30 de ani, încîntă
şi atrage ca un magnet iubitorii muzicii de gen din toate colţurile
lumii.
Un caiet-program de 320 de pagini
(publicînd integral şi textele lucrărilor), o organizare
impecabilă, un management inteligent (datorat charismaticei Sarah
Wilson), amfitrioni gata să-şi conducă oaspeţii (şi) prin
„lumea“ încărcată de istorie a aşezării din Alpi –
Rainer Lepuschitz fiind un exemplu ideal în acest sens – au
stat, de asemenea, sub semnul profesionalismului şi al reuşitei
depline.
Întîmplarea a făcut ca în
vecinătatea „sălii spaniole“ să fie deschisă (din iunie pînă
în octombrie) o fascinantă expoziţie Dracula – voievod şi
vampir, care oferă zeci de manuscrise, tablouri, armuri, arme,
filme, repere ştiinţifice şi fantastice ale personalităţii lui
Vlad Ţepeş, albumul de 240 de pagini conţinînd o documentare
fabuloasă, pentru care Margaret Rauch merită toată admiraţia (noi
încă nu am reuşit aşa ceva…). Iar în centrul
oraşului am vizitat expoziţiile dedicate artistelor Geta Brătescu
şi Ana Lupaş, care, sincer, nu m-au convins, ba dimpotrivă…