OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A fost minunat, a fost melancolic. Cîteodată, este suficient să te duci toamna la Sulina ca să te simţi bine. La Sulina, am sărbătorit-o pe soţia mea, pe Monika Sznajderman, a fost ziua ei de naştere. I-am făcut acest cadou, să o duc toamna la Sulina, şi mi-a spus că a fost cea mai frumoasă aniversare. N-ar fi vrut să fie sărbătorită la Paris, i-a plăcut să meargă cu mine la Sulina.

 

Am fost numai vara. Aş spune că Delta nu s-a schimbat, iar Sulina mi s-a părut la fel de frumoasă ca vara. Iar toamna, abia toamna, îţi poţi da seama cîte nuanţe au griul şi maroul. Toamna şi iarna mările au un alt farmec. Cu Monika, niciodată nu m-am dus vara, la nici o mare. Totdeauna ne-am dus toamna şi iarna.

 

Îmi place să călătoresc. Îmi place să mă minunez, să fiu uimit, ca un copil. Ajung într-un loc şi nu-mi e destul. Vreau să merg mai departe, să mă minunez de altceva, ca şi cum aş lua un narcotic. Vreau să le spun şi cititorilor mei despre aceste minuni pe care le descopăr, chiar dacă ele nu sînt pe drumurile principale ale Europei. Peregrinările mele nu sînt călătorii, nu le tratez drept călătorii, sînt un mod de-a exista. Eu nu mă pregătesc îndelung pentru călătorii, dacă vreau să merg pînă în Ungaria, să mîncăm la prînz sau seara, o facem, ne urcăm în maşină şi plecăm acolo. Toate lucrurile acestea sînt una şi aceeaşi realitate, nu sînt nişte călătorii, nişte deplasări, sînt în fluxul firesc al existenţei. Şi îmi place să mă întorc, să revăd anumite localităţi, aşa cum m-am întors la Sulina, aşa cum în Albania am fost de vreo zece ori. Nu sînt neapărat localităţi, sînt fragmente de peisaj, la ele mă întorc. Tot timpul mă întorc.

 

Nu. Deloc. Aparţin cărţilor mele şi lumii mele. Scriu în singurătate.

Nu susţin un anumit tip de scriitor. Dar cred că scriitorii din fostele ţări comuniste trebuie să fie citiţi în ţările învecinate. La Editura Czarne, condusă de soţia mea, Monika Sznajderman, publicăm scriitori din Europa răsăriteană. Din România, la Editura Czarne au apărut cărţi de Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Matei şi Filip Florian.

N-aş putea să spun exact ce mă fascinează, dar e o fascinaţie care persistă ori de cîte ori sînt aici. Mă fascinează anumite lucruri care seamănă cu anumite lucruri pe care le ştiu din Polonia, mă fascinează un anumit exotism. Amintesc în carte, în Fado, această uimitoare alăturare între maşinile care circulă pe şosele şi femeile bătrîne care merg alături de drum. Sînt planuri paralele, planuri temporale paralele, care se îmbină şi se desfac. Şi se văd toate straturile acestui timp, se văd cu ochiul liber aceste lumi paralele care se intersectează sub ochii noştri.

Mie îmi place aici, la Gaudeamus. Îmi place aglomeraţia, îmi place forfota, sînt uimit de oamenii care cumpără cărţi şi le transportă în sacoşe, în valijoare, în genţi. Aşa e şi în Polonia, la Tîrgul de la Cracovia. Eu vin des în România – fac patru ore de la mine de acasă, cu maşina, pînă aici – şi nu-mi programez venirile. Eram cu nişte prieteni, acasă, în Polonia, şi le povesteam despre România. Au devenit curioşi, le-am zis: „hai să mergem“, i-am urcat în maşină şi am ajuns în Nordul României. E formidabil pentru un polonez: după patru ore de mers cu maşina, ai de-a face cu o altă limbă, cu o altă religie, cu alte obiceiuri, cu alte tradiţii, şi, în acelaşi timp, te simţi într-un spaţiu comun: sîntem toţi în zona Carpaţilor. Pe mine mă fascinează ţările în care identitatea ţării respective, cum este România, este tulburată. Românii şi polonezii se tot întreabă: cine sînt eu? Ce fac eu? Ce viitor am? Din România se vede foarte bine Polonia, avem aceleaşi peocupări, aceleaşi întrebări, aceleaşi nelinişti.

Întotdeauna scriitorul este martorul a ceva ce se încheie, a ceva ce dispare. O temă a literaturii, chiar banală, este tocmai această trecere, această schimbare, această dispariţie a ceva.

 

Eu am fost de multe ori la Răşinari şi este la fel, miroase la fel. Şi dacă, peste 50 de ani, nu va mai mirosi la fel în Răşinari, care e apăsarea, neliniştea? Nu vor mai fi aceste mirosuri, vor fi altele, la Răşinari va mirosi întotdeauna a ceva puternic şi unic, ceva fascinant, ceva care te atrage acolo într-un mod misterios. Lumea va rămîne întotdeauna demnă de a fi străbătută, de a fi investigată.

 

Nu mă interesează ce face şi ce crede Occidentul. Nu putem să ne plasăm, mereu, într-o poziţie care să presupună, în permanenţă, o raportare la Occident. Eu, pur şi simplu, cred că aceste ţări despre care scriu, din această parte a Europei, ţări foste comuniste, sînt mai interesante, sînt ţări postapocaliptice, care au în spate această experienţă teribilă a comunismului, care a fost o apocalipsă. Eu n-am nici o problemă cu Occidentul. Dar dacă este să optez între a merge, la propriu, spre Occident, şi a merge spre Bucureşti sau spre Babadag, întotdeauna am ales să merg spre Est. Anul acesta am fost în Mongolia, dar şi în Toscana. După o şedere de vreo două săptămîni în Italia, am ştiut că nu vreau să mă mai întorc acolo, dar ştiu foarte sigur că în Mongolia vreau să mai ajung încă o dată. Am plecat din Toscana cu un soi de indiferenţă totală – este receptarea mea personală, este o chestiune de temperament –, alţii se pot simţi foarte bine în Toscana.

Aceste ţări au trăit comunismul, cu tot ceea ce a presupus acest sistem, dar au ieşit din comunism. N-au ieşit liniştite, aranjate, dezvoltate. Au ieşit cu traume. Întotdeauna sînt interesante locurile care suferă de ceva, care îşi caută propria identitate. Dar această căutare presupune viaţă autentică. Toţi aceşti paşi temători spre o altă realitate sînt foarte interesanţi. Şi te aduc spre o suferinţă comună, dar şi spre un spaţiu comun. Dacă te aproprii de un cioban român, dacă îl miroşi, dacă îl adulmeci uşor, el miroase la fel ca un cioban polonez, nu e nici o diferenţă. Toată zona aceasta, a Carpaţilor, este plină de viaţă, oriunde ai merge. E un spaţiu gigantic, nici nu vă închipuiţi cîte lucruri sînt de descoperit în ţinutul acesta al Carpaţilor. Mental, eu mă identific cu acest spaţiu, cu Estul. Şi am mers mai departe, spre Rusia, acum am ajuns în Mongolia. Să te uiţi la stepa mongolă şi să asociezi chestia asta cu comunismul este ceva de neconceput. Şi, totuşi, e acelaşi comunism, care a fost şi în Polonia, şi în România. Or, şi în Mongolia, lumea îşi dă jos pielea comunistă şi se globalizează. Globalizarea aceasta mongolii nu o fac cu Europa, o fac spre China şi spre Japonia. Sub acest strat de comunism este o întreagă cultură, care nu s-a alterat, e în continuare acolo. Aşa e şi în România, şi în Polonia. Aparent, comunismul a distrus tot, dar eu nu cred că e aşa. E o lume fermecătoare, fiecare drum, fiecare sat are un specific, un farmec, sînt zone vii, care îşi caută identitatea. E o lume care freamătă, care nu se lasă înfrîntă, care e autentică. Cu tot respectul, Europa occidentală nu este dătătoare de asemenea tentaţii şi trăiri intelectuale. Zona aceasta – între Occident şi Rusia – este o zonă de trecere, este cumva sfîşiată, şi de aici interesul meu.

Eu nu am o atitudine politică, nu simpatizez un anumit partid. Dar despre comunism îmi pun mereu întrebări. Sînt într-o continuă nedumerire, mă tot gîndesc: cum a putut fi posibil aşa ceva? Nu pot să răspund la această întrebare. Pur şi simplu, a fost posibil. Eu nu-mi propun să dau explicaţii, eu descriu această lume, atît de diversă, atît de fascinantă, care a trecut prin comunism şi care, acum, se regăseşte pe sine.

 

Nu. Pawel este unul dintre acei polonezi care au încercat să se adapteze noii societăţi şi n-a reuşit. Dar a încercat, a dorit să lase deoparte comunismul şi să lucreze, a încercat o afacere, brutal stopată de o societate care l-a respins. Şi a văzut că şmecherii izbîndesc, ei se îmbogăţesc peste noapte. Dar nu cred că este nostalgic. Pawel este un om oarecare – aceştia sînt cei mai interesanţi în toată literatura –, pe care viaţa îl încearcă, dar nu se dă bătut, nu se refugiază în trecut.