OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind un scriitor de talia lui Peter Handke primeste un premiu – „Heinrich Heine“, decernat de Consiliul Municipal al orasului Düsseldorf personalitatilor ale caror opere literare „promoveaza drepturile omului, progresul social si economic si pledeaza pentru solidaritate internationala“ –, iar acest premiu este ulterior revocat, pe motiv ca optiunile politice ale omului sint de natura a infirma calitatile operei, se reaprinde, aparent, o mai veche disputa: daca si in ce masura optiunile politice influenteaza valoarea operei. Spun „aparent“, pentru ca in cazul lui Peter Handke dezbaterea este mult mai complexa. Si asta pentru ca, asa cum reiese din dosarul de presa al „afacerii Handke“, „pacatul“ major al scriitorului austriac este de a fi refuzat sa adopte cliseele dicursului predominant in mass-media internationala, privitoare la vinovatia unilaterala a Serbiei in declansarea razboaielor balcanice: „Cind vorbim despre razboaiele din Iugoslavia, haideti sa lasam deoparte comparatiile si paralelele.

Sa ne oprim la evidenta unui razboi civil instigat sau cel putin co-produs de o Europa deloc inocenta sau, cel putin, nestiutoare, un razboi cumplit pentru toata lumea. [...] Nu se poate nega ca intre 1992 si 1995, in Republica Iugoslava si, in special, in Bosnia, au existat lagare in care oamenii au fost infometati, torturati, omoriti. Dar sa ne abtinem de la a face automat legatura intre aceste lagare si sirbii bosniaci. Au existat si lagare croate si musulmane, iar crimele comise vor fi pedepsite de tribunalul de la Haga“.
Sa fie oare Peter Handke un apologet al regimului autoritarist al lui Slobodan Milosevic si, data fiind prezenta sa la funeraliile fostului presedinte al Iugoslaviei, un admirator al celui pe care multi l-au considerat ultimul dictator din Europa de Est? Multe dintre interventiile din presa germana tind sa raspunda afirmativ (si reductionist, as adauga) la o astfel de intrebare.

Putini sint cei dispusi sa asculte si opiniile celui vehement incriminat pentru indrazneala de a spune ceea ce gindeste si de a pune, astfel, la indoiala judecatile si mai ales prejudecatile vehiculate in mass-media. Printre acestia, Elfriede Jelinek, Günter Grass si dramaturgul Botho Strauß care scria, in Frankfurter Allgemaine Zeitung, ca „cei care nu izbutesc sa vada in vina si eroare stigmate [...] ale marilor minti n-ar trebui sa-si bata capul cu adevaratii poeti si ginditori“. Nimeni nu se indoieste ca Peter Handke este un scriitor si un ginditor autentic, nici chiar cei care pun la indoiala discernamintul sau politic. Iar ceea ce Peter Handke sustine nu este nici inocenta lui Milosevic, nici inexistenta atrocitatilor comise de trupele sirbe sau a lagarelor, ci necesitatea de a trece dincolo de suprafete si de a intelege cauzele profunde ale unei stari de fapt, nevoia de a transcende perspectiva reductionista a discursului mass-mediei occidentale si de a evita capcana logica a perspectivei maniheiste.

De fapt, marea provocare pe care Peter Handke o lanseaza vizeaza ambitia presei occidentale – in special a celei din Germania si din Franta, pe care scriitorul nu s-a sfiit sa o numeasca, in mai multe interviuri, „cel de-al Patrulea Reich“ – de a manipula realitatea, inducind opiniei publice atitudini si judecati „de-a gata“, descurajind nonconformismul si discreditind orice tentativa de gindire alternativa. Vechiul principiu cartezian „ma indoiesc, deci gindesc, gindesc, deci exist“ pare sa se fi demodat cu totul in lumea de azi, care prefera – indiferent ca e vorba de spatiul politic, de cel social sau de cel cultural – sa se conduca dupa indemnul biblic „crede si nu cerceta!“. Handke nu are pretentia infailibilitatii opiniilor sale, admite chiar ca perspectiva sa asupra problemei iugoslave ar putea fi gresita, dar isi asuma rolul ingrat de a gindi pe cont propriu si, implicit, de a gresi pe cont propriu, intr-o lume in care mass-media produce, la propriu, (i)realitatea inconjuratoare si ne determina reactiile si optiunile.

„Ce stie un strain?“ si „M-am gindit si ma gindesc“ sint laitmotivele care apar de la un capat la altul al cartii sale din 1997, Calatorie la izvoare: Dreptate pentru Serbia. Constient ca istoria poate fi folosita in orice scop si refuzind sa accepte logica simplista a opozitiei alb-negru, Peter Handke nu vrea sa accepte transformarea unei regiuni intr-o ideologie. Poate ca este subiectiv – dar exista oare cineva (persoana sau institutie) a carei obiectivitate sa fie absoluta? –, poate ca este excesiv, poate ca punctul lui de vedere va fi infirmat de evolutia ulterioara a istoriei, poate ca este orb si are, la rindul lui, o perspectiva inevitabil limitata, dar nu unilaterala si cu atit mai putin simplista, insa nimeni nu poate nega dreptul unui intelectual de a pune sub semnul intrebarii realitatea mediata de discursurile presei si ale politicienilor. Chiar cu riscul de a se insela.