OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pavel Chihaia are 83 de ani si, in tinerete, fusese remarcat de Petru Comarnescu, care l-a incurajat sa scrie literatura. O piesa de teatru tiparita, La farmecul noptii, a avut cronici favorabile. A urmat romanul Blocada, despre care Petru Comarnescu scria ca „vesteste un destin literar neobisnuit si aduce romanului romanesc o cuprindere si o adincire de care rareori a avut parte“. Romanul Blocada a fost interzis de autoritatile comuniste si a ramas necunoscut vreme de decenii. Aceasta fresca era a unei lumi care se stingea, lumea Dobrogei si a Constantei, „a unei umanitati pitoresti, intens colorate“, care „murea victima a istoriei si a valului de transformari ce veneau ca o fatalitate“. (Gelu Ionescu)
Pavel Chihaia s-a indepartat de prima sa vocatie timp de patru decenii. Ultimul volum, Infaptuiri pontice (Editura Ex Ponto, 2005), depune marturie despre un itinerar complicat, in care Pavel Chihaia si-a propus mereu sa redevina prozatorul Pavel Chihaia. Cum arata acest destin scriitoricesc? Dialogul nostru, purtat acum citeva zile in Bucuresti, doreste sa infatiseze pe acela care a rezistat istoriei cu sacrificiul activitatii literare.

Ce s-ar fi intimplat cu dvs., ca scriitor, daca nu venea comunismul?
Este o intrebare foarte interesanta, la care m-am gindit adesea, punindu-mi-o mie insumi. Mi-am inceput „cariera“ de scriitor inca din adolescenta. In liceu, ma aflam printre ultimii din clasa, eram omul unei singure pasiuni: literatura, neglijind matematica, fizica, stiintele naturale. Imi amintesc despre subiectul unui extemporal la stiintele naturale, trebuia sa descriem gasteropodele. Ignorind lectia, ca sa-mi razbun ignoranta, am notat sub titlu versul lui Ion Barbu: „La valea U-Vel-Den-Rode ce de mai gasteropode“. Pe undeva am crezut in umorul profesorului, dar m-am inselat, n-a gustat ironia mea. In clasa a treia de liceu am fost trimis la Tinerimea Romana din Bucuresti.

Ce era Tinerimea romana?
Era o tabara de creatie, la care se dadeau premii, distinctii. Profesorul de romana ma aprecia, in contrast cu ceilalti profesori. In ultima clasa, am publicat trei nuvele intr-o revista a liceului, iar in facultate, in timpul razboiului, o piesa de teatru, Viata ascunsa. Publicam cronici despre arta plastica la Fapta, Timpul, Ecoul, ziare cu profil democrat. Intr-o zi fericita, piesa mea a ajuns la Petru Comarnescu, care a fost entuziasmat si m-a primit la Fundatiile Regale. Cind am incheiat studiile universitare, m-a ajutat sa capat un post modest la Directia Generala a Teatrelor, unde dinsul era inspector general. Era in 1945, cind am scris o noua piesa de teatru, La farmecul noptii.

Pentru aceasta piesa ati obtinut premiul Fundatiilor Regale acordat scriitorilor tineri.
Un premiu de prestigiu. Dupa aceea, incurajat, am inceput sa scriu romanul Blocada, care a aparut spre sfirsitul lui 1947. La citeva luni, romanul a fost retras din librarii si a fost dat la topit de catre autoritatile comuniste. Timp de 12 ani am supravietuit trudind la munca de jos, pina in 1960.

Din 1948 pina in 1960 n-ati mai publicat nimic?
Nu, nimic.

Iar din 1960, pina la plecarea in Germania, in 1978, ati publicat studii de arta medievala. Nu ati mai scris literatura?
Nu, nu am mai publicat literatura. Cerurile, domiciliile, etapele de viata mi-au fost diferite, ca si infaptuirile mele. M-am nascut in Corabia, judetul Romanati, am venit in Constanta, am scris literatura, am continuat trei ani in Bucuresti. Au urmat somajul si munca de jos, apoi studiile medievale. In sfirsit, evadarea in Germania.


- Au fost 12 ani penibili

Revenind la intrebarea de la inceput: daca nu ati fi cunoscut prigoana comunista, care ar fi fost destinul dvs. de scriitor? Ati fi publicat mai departe?
Fac parte din generatia anilor 1945-1947, numita „generatia pierduta“. Au fost trei ani in care am putut publica ceea ce am crezut eu de cuviinta. Dupa extrema dreapta, in timpul razboiului, a urmat, dupa 1947, extrema stinga. De virsta mea, au mai fost trei prozatori pe care i-am cunoscut, a caror literatura nu a mai continuat: Mihai Villara, Alexandru Vona, Teodor Cazaban.

Cum ati resimtit coborirea la „munca de jos“?
Ca o indepartare de dialogul meu cu literatura, cu opiniile scriitorilor. Nu a fost doar o despartire de literatura romaneasca, ci si de cea straina. In intervalul acesta, dupa razboi, am tradus din engleza, din P.B. Shelley, William Butler Yeats, Edmund Spencer. A fost o eflorescenta de carti romanesti, traduceri, legaturi culturale cu Occidentul. Dar, de la inceputul tiraniei comuniste, toate aceste fericite perspective au disparut, orice necunoscut te putea denunta la Securitate. In drumurile mele, vedeam anumiti trecatori, numiti „colaborationisti“, cu care, anterior, avusesem relatii civilizate, pe care ii ocoleam trei strazi pentru a nu avea surprize. Nu doream sa intru in cercul preocuparilor lor.

Prin ce „munci de jos“ ati trecut?
Au fost 12 ani penibili. Am lucrat ca sapator la Intreprinderea de Constructii Bucuresti, ani de zile. Singura indeletnicire mai placuta a fost catre sfirsitul acestei perioade, intre 1958-1960, cind am fost primit ca figurant la Teatrul Tineretului. Nu se cerea nici un fel de acte, te aflai imobil pe scena, dincolo de actiune, de roluri, de discursuri. O mobila doar, incremenita.

In 1948, cind vi s-a interzis sa mai publicati, aveati 26 de ani, si ati fost distins cu un premiu al Fundatiilor Regale. Petru Comarnescu salutase elogios debutul dumneavoastra si va sprijinise. Nu v-a tentat niciodata sa pactizati cu regimul pentru a putea publica in continuare?
Cu comunistii?

Da, sa va supuneti lor.
Niciodata. Cred ca am avut (am si in continuare) o profunda vocatie pentru libertate.

Nici o tentatie de colaborare?
Nu. La inceputul stalinismului, am facut parte dintr-o organizatie anticomunista, impreuna cu Vladimir Streinu, Iordan Chimet, Constant Tonegaru, ajutati de preotul catolic, Monseniorul Marie-Alype Baral, pentru a ajuta familiile celor inchisi, pentru a-i incuraja pe cei care ne impartaseau opiniile. Am realizat de la inceput ceea ce insemna noua ideologie impusa, adversara culturii traditionale, a libertatii de gindire, care incerca sa compromita valorile in care credeam si pe care le afirmam.

N-au fost tentative, dintre colegi, dintre cunoscuti, sa va atraga spre noul regim?
Nu aveau cum. Nu am pastrat relatii decit cu adversarii regimului. Organizatia Eminescu, din care am facut parte, adversara comunismului, a fost condamnata ca atare. Constantin Tonegaru a fost arestat si inchis, la citeva luni dupa eliberare a murit, Vladimir Streinu a ramas ani de zile in inchisoare.


- Am preferat sa ramin in mahala

Dvs. cum ati scapat de puscarie?
Am fost arestat de doua ori, dar nu au avut dovezi si am redevenit un om liber.

Nu v-ati gindit nici o clipa ca, supunindu-va noului regim, ati fi putut continua cariera literara?

Nu mi-am pus aceasta problema: sa-mi insusesc o alta viziune a lumii, pentru o noua identitate a mea.

Daca privim in epoca, Arghezi si Sadoveanu au scris in continuare in vremea comunistilor, s-au adaptat.
Ei realizasera ceva in literatura, scrieri care s-au pastrat. Nefericirea pentru noi a fost „colaborarea“ lui Petru Dumitriu, care a avut o mare vocatie pe care a pingarit-o. De asemenea, e de consemnat si trecerea la comunisti a lui Eugen Barbu, care mi-a fost vecin, aici in Bucuresti. Locuia pe strada Sutasului, iar eu pe Rotasului. Am fost amici pina la supunerea sa.

Ce facea Barbu pina in epoca colaborarii?
Isi cistiga existenta vinzind ziare intr-o ghereta. Era pasionat de fotbal, conducea echipa unor tineri din cartier. Il ingrijea o bunica. Locuia, ca si mine, intr-o camera foarte modesta, in apropierea cimitirului Sfinta Vineri, acolo unde se desfasoara actiunea romanului Groapa. De fapt, Barbu s-a infratit cu comunistii, mai tirziu, dupa ce a publicat Groapa, in 1957.

Si dvs.?
Am preferat sa ramin in mahala, in afara de buna, recenta societate. In 1960 m-am imbolnavit foarte grav si mi-am pus problema unor mijloace de supravietuire fara compromisuri.

Pe Petru Dumitriu l-ati cunoscut?
Desigur. Petru Dumitriu a facut parte din cercul literar al lui Petru Comarnescu, unde ma aflam si eu. Cind ne-am cunoscut, venise licentiat din Germania, cu o cultura temeinica, cu o exprimare deosebita. Aspectul sau era, de asemenea, de neuitat. Am gindit adesea ca, daca nu ne invada comunismul, ar fi avut o existenta admirabila.

Petru Dumitriu a scris rusinosul volum Drum fara pulbere, despre constructia canalului Dunarea-Marea Neagra. Si a schimbat si destinele personajelor din Cronica de familie, infierind burghezia.

In acel an am avut un dialog cu dinsul, pe marginea lacului Herastrau.
Ce v-a spus? A avut o explicatie pentru colaborarea sa?
Mi-a marturisit acolo, pe marginea lacului, opinia sa ca „la noi, exista, in prezent, sclavi si stapini“. Si a adaugat: „Eu nu vreau sa fiu sclav“. A trecut la comunisti nu pentru bani, ca atitia altii, ci pentru ca dorea ca realizarile sale sa fie cunoscute, sa fie „cineva“, sa nu faca parte din multimea anonima, lipsita de prestigiu si de autoritate postuma.


- Institutul de Istoria Artei a adapostit niste „mizerabili“

In 1960, ati intrat la Institutul de Istorie a Artei cu ajutorul lui George Oprescu, directorul de atunci.
George Oprescu imi fusese profesor in timpul facultatii. In liceu ma vadisem mediocru, am ramas si corigent. Dar in facultate am fost un student vrednic, scriam literatura, publicam cronici plastice. Si Oprescu ma aprecia, la seminariile unde luam cuvintul. De aceea, in 1960, cind am fost bolnav si nu am avut pe nimeni sa ma ajute, cind am avut nevoie de un salariu ca sa pot trai, am fost la Oprescu si dinsul m-a primit cu bratele deschise. Nu numai pe mine. Tot atunci i-a angajat pe Emil Lazarescu, pe Remus Niculescu, care tocmai iesisera din inchisoare. Si pe Alexandru Paleologu, care si el venea din puscarie. Am fost numit in sectia de arta medievala.

Un mare curaj pentru profesorul Oprescu sa va adune, sa va angajeze.
Profesorul Oprescu a colaborat cu comunistii, a fost academician in vremea aceea. Dar, in cuibul lui, in Institutul de Istorie a Artei, a adapostit si niste „mizerabili“. Eu veneam din Constanta, ma interesau aventurierii, vagabonzii si orizontul marii. De aceea scrisesem Blocada. Si m-am trezit intre oameni cu volume consacrate de istoria Evului Mediu, cu doctorate la Paris si Berlin, iar eu, nevinovat, simulam ca inteleg ceea ce vorbeau, argumentele lor, cu o mimica imitind pe a lui Charles Chaplin din Timpuri noi. Dar eram incapatinat si – dupa o scurta prezenta in sectia de arta moderna, care imi era mai cunoscuta – am fost rechemat in cea medievala, unde am studiat anumite aspecte care m-au atras. Rezultatul se poate constata in cele cinci volume de arta medievala, publicate recent, la Editura Albatros.

La ce concluzie v-a dus studierea mentalitatilor din Evul Mediu romanesc?
Contributia mea mai importanta a fost insumarea, intr-o noua viziune, a trasaturilor de Renastere cu cele bizantine, intr-un nou aspect al mentalitatilor medievale europene. La noi s-a intilnit Renasterea cu eflorescenta bizantina, dind nastere unei noi traditii. In teza mea de doctorat, aparuta la Madrid, Immortalité et décomposition dans l’art du Moyen Age, am scris despre contrastul intre nemurirea crestina si decompozitia, scrierile si imaginile mai tirzii. Pina spre sfirsitul secolului al XIII-lea oamenii nu s-au interesat de trupul omenesc care piere, se descompune, care este ingropat. A fost un conflict intre clanul cavaleresc, cea care accepta si ideea existentei noastre biologice, si Biserica, unde se marturisea coborirea din Paradis si intoarcerea in lumea vesnica.

In 1978, dupa o cariera in domeniul istoriei artei si un doctorat la Paris, ati plecat in Germania, la München. De ce?
In timpul comunismului am incercat sa evadez de trei ori din tara. O data am proiectat fuga cu Dimitrie Stelaru, la Constanta, cu un vapor argentinian, Ceibo, care transporta piei crude. A doua oara am incercat sa fug pe la Mamaia, a treia oara am reusit, in 1978, cind am obtinut din partea Institutului sa iau parte la un simpozion, la Geneva. Am gindit mereu la idealul libertatii.


- Am vrut sa ajung in lumea libera pentru a relua scrisul literar

De ce ati vrut sa plecati din Romania?
Am vrut sa ajung in lumea libera pentru a relua scrisul literar. Am gindit mereu sa revin ceea ce am fost in prima tinerete, sa parasesc totul pentru literatura, pentru radacinile mele. Eu am plecat in Germania impreuna cu sotia. Pe baiatul nostru, Matei, care avea patru ani, l-am lasat cu bunicii. A fost dramatica alegerea intre fiu si libertate. Au fost parinti, in Occident, care si-au revazut copiii numai dupa 1989. L-am primit pe Matei dupa 9 luni, apelind, cu ajutorul unor profesori, la citeva organizatii internationale.

Cum v-ati descurcat in Germania?
In Germania, in vremea aceea, ni s-a dat locuinta, bani de cheltuiala, lectii de limba germana. Dar mai este un aspect. Nemtii aveau un nivel de trai care le permitea sa ajute pe cei veniti din lumea comunista. Am constatat la germani o seriozitate si o mare tenacitate in a realiza pina la capat orice infaptuire. Si punctualitate, lucruri stiute. Conteaza mult seriozitatea cuiva, efortul pentru rezultate.

Stiati limba germana?
Am invatat germana in liceu, cred ca trei ani, iar franceza am studiat-o in toti anii. Facultatea am urmat-o in timpul razboiului, cu bibliografia fireasca, dar, venit la München, cam uitasem limba lui Goethe, trecusera peste treizeci de ani de la terminarea liceului. Sotia mea, admiratoare a literaturii engleze, n-a mai avut probleme: intr-o luna, dupa ce a luat lectii de germana pentru imigranti, vorbea fluent limba. Ca si fiul nostru, in prezent asistent la catedrele de franceza si spaniola din Köln.

Unde ati lucrat la München?
In München, sotia mea a lucrat intr-un laborator de microbiologie, ca si la Bucuresti, iar eu am gasit un post de pedagog, apoi de bibliotecar – conteaza foarte mult hazardul in viata emigrantilor – la liceul francez.
Se spune ca diaspora romaneasca este foarte divizata.
Nu este adevarat. Romanii se ajuta intre ei, la fel ca si alte neamuri venite de peste granita. Bineinteles, daca esti un tip afurisit, lumea te evita.

Cum ati trait decembrie 1989, caderea lui Ceausescu?
In ianuarie ’90 am venit in Bucuresti, din partea postului de radio Europa Libera, pentru a dialoga cu scriitori si artisti, cu colegi si prieteni. Am publicat aceste interviuri in cartea Fata cernita a libertatii, in care am transcris sperantele, dar, mai cu seama, dezamagirile celor care sperau in adevarata libertate.

Ati colaborat la Europa Libera si inainte de 1989. Nu ati fost amenintat pentru activitatea dvs. de jurnalist la Europa Libera?
Desigur, se trimiteau periodic scrisori de amenintare, Securitatea nu neglija aceste amanunte, dar nu le-am dat atentie.


- Batrinii care cer mila

Cum v-ati inchipuit Romania dupa 1989?
Dupa caderea lui Ceausescu, am sperat ca Romania va evolua spre idealurile lumii libere in care am crezut totdeauna. Din nefericire nu a fost asa. O problema care se pune – care nu este nici literara, nici filozofica – este raportul intre industria occidentala si industria din tara noastra. In 1989, noi eram desigur dezavantajati fata de cei in culmea evolutiei industriale. Un motiv, totodata, pentru care foarte multi tineri vor sa plece din Romania.
Este vorba de nivelul de salarizare, salariul de mizerie pe care il primeste un tinar care este specialist in calculatoare, de exemplu, si care alege sa lucreze in Occident.
Desigur, salariile se vor imbunatati, dar mai tirziu, peste citiva ani.

Ce va intristeaza cel mai mult cind veniti in Romania?
Marturisesc bucuria mea de a vedea, in Bucuresti, edificii moderne, magazine deosebite, spectacole de teatru, emisiuni TV de o calitate deosebita. Am intervenit, de altfel, la Televiziunea Romana, sa se poata vedea in Landul Bavaria, prin cablu digital, programele TV romanesti. Pe de alta parte, ma intristeaza batrinii care cer mila pe treptele bisericilor, ale metroului, pe strazi. In strainatate nu vezi chipuri atit de chinuite.

Ce face statul german pentru ei?
Ii intretine, au pensii, nu vezi atita suferinta.

Nu ati vrut sa va reintoarceti, definitiv, acasa?
Nu avem posibilitatea sa reincepem viata la virsta noastra, nu mai avem casa, mobile, cele necesare unui inceput. Un poem al lui Dimitrie Stelaru se intitula Prea tirziu, care cred ca ni s-ar potrivi.

„Am trait farmecul noptilor dobrogene, al cerurilor, al stepei fara margini“

Ce a insemnat Dobrogea pentru dvs.?
Pentru mine, un simbol. Acolo am cunoscut limpezimea cerurilor, diversitatea formelor omenesti. Am cunoscut navigatori si oameni care lucrau cimpia, negustori si saltimbanci, o diversitate care m-a facut sa inteleg imaginea lumii intregi.

Sinteti multumit de cum vi s-a receptat literatura, dupa 1989?
Cine vine ca mine din mijlocul secolului trecut se afla doar in istoriile literaturii, nu pe ecranul actual. Este o necunoastere reciproca, nici eu nu-i cunosc prea bine pe scriitorii actuali.

Ne intoarcem la tineretea dvs. foarte indepartata. Ati vorbit de o viata de bostanagiu. Ce insemna?
Tatal meu adoptiv avea un petic de pamint pe care cresteau pepeni. In timpul verii, inca de pe la 13 ani, ingrijeam aceasta bostanarie impreuna cu un tatar. Urcam pepenii in caruta si ii vindeam in satele din jur. Atunci am trait farmecul noptilor dobrogene, al cerurilor, al stepei fara margini. Multi scriitori contemporani au infatisat conflicte, probleme sociale, nu singuratatea in peisaj, in destinul propriu, pe drumul catre mereu invecinata moarte. Nu m-a interesat conflictul intre clasele sociale, care apartine istoriei, ci eternitatea, eliberarea din timp, metafizica, absolutul, desprinse de vremelnicie. Am trait in Constanta si casa noastra, de pe strada Basarabiei 12, se afla in apropierea tarmului marii, a orizonturilor tainice.

Cititi literatura romana care se scrie astazi in Romania?
Am 83 de ani si cunosc doar in parte ceea ce se scrie in Romania. Din fericire, Departamentul pentru relatiile cu romanii de pretutindeni a avut fericita initiativa de a trimite cercului literar Apozitia, din care fac parte, revistele literare importante care apar in tara. Si sint foarte fericit sa fiu la curent cu ceea ce se gindeste si se realizeaza, pe plan cultural, in Romania.

Dvs. ce scrieti in prezent?
Imi propun sa inchei un roman intitulat Hotarul de nisip, din care am publicat opt capitole in Jurnalul literar. Este vorba, in roman, de acea plaja, intre Constanta si Mamaia, care despartea tara noastra de lumea libera. Personajele principale din roman vor sa fuga in Occident: un scriitor, o tinara dansatoare si un arhitect. Un vas francez urma sa ii primeasca, in apropierea Constantei, ei imbarcindu-se pe o barca cu motor. Se aflau ascunsi, in momentul plecarii, intr-o tufa de ierburi de linga plaja, cind un granicer, trecind din intimplare pe acolo, simte o miscare nefireasca, trage, impusca eroina si isi continua drumul. Barca soseste, arhitectul se urca, se salveaza, va ajunge la vapor, apoi in lumea libera. Scriitorul se intoarce in infern cu iubita, moarta, in brate. Pentru el, libertatea nu mai avea sens.