„Mă interesează ceea ce ar fi putut fi sau chiar ceea ce ar fi trebuit să fie“

Interviu cu Jan Koneffke

Autor: Cristian CERCEL | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Mă interesează ceea ce ar fi putut fi sau chiar ceea ce ar fi trebuit să fie“

Autor prolific, Jan Koneffke (n. 1960, Darmstadt) este prezent pe piaţa de carte românească cu un singur titlu pînă acum: O iubire la Tibru, apărut la Humanitas, în 2007, în traducerea Norei Iuga. La vremea respectivă (nr. 385 – august 2007), Observator cultural a publicat o cronică semnată de Gabriela Adameşteanu şi intitulată cît se poate de nimerit: O lume fără adulţi. În interviul care urmează, Jan Koneffke vorbeşte despre literatură, despre naratorul-copil şi despre naratorul-adult, despre cum e să fii scriitor în Germania şi despre România şi relaţia sa cu România.

Dintre scrierile lui Koneffke încă netraduse în româneşte, dar care ar merita să apară şi la noi, semnalez mai cu seamă două: Paul Schatz im Uhrenkasten (2000) şi Eine nie vergessene Geschichte (2008). Cronica apărută în Frankfurter Allgemeine Zeitung prezintă acest din urmă roman (cel mai recent al lui Koneffke) drept „o sagă pomerană cu trăsături autobiografice“: „Felul şi nivelul la care Jan Koneffke proiectează – în viziune pomerană – o panoramă a primei jumătăţi a secolului trecut – aceasta este marea, cea mai mare artă narativă“. Pînă la o eventuală traducere în româneşte, doar cunoscătorii de germană le pot aprecia.

C.C.: Aş vrea să încep cu o întrebare la care probabil ai mai răspuns de multe ori, în diferite contexte. Cum, cînd, de ce te-ai apucat de scris?

J.K.: De ce m-am apucat de scris nu ştiu nici eu... Am început să scriu din tinereţe – texte de cîntece, am făcut şi muzică (am învăţat chitară clasică, am cîntat şi într-o formaţie). Era vorba de texte ce puteau fi cîntate şi care, spre deosebire de cele ale multora dintre cunoscuţii mei, nu erau în engleză, ci în germană. Apoi, am scris mai cu seamă poezii. Mi-am publicat prima poezie pe cînd eram încă student în Berlin, în 1982, într-o revistă pe nume Park (revista mai există şi astăzi). Am continuat să scriu, m-am apucat şi de proză, dar, dat fiind că studiam filozofie şi litere, nu eram sigur dacă vreau să rămîn în universitate, dacă vreau să mă apropii mai degrabă de filozofie ori de litere. În ianuarie 1987 mi-am încheiat studiile şi, la foarte scurt timp după aceea, am fost invitat la un concurs important de poezie, „Leonce und Lena“, dedicat tinerilor poeţi şi am cîştigat acolo primul meu premiu, dar şi o bursă a Senatului Berlinului – aceste două evenimente au fost independente unul de celălalt, dar s-au petrecut concomitent. Apoi, am primit oferte de la edituri, o bursă a Editurii Suhrkamp. Şi am căpătat încredere.

Te-ai autodefini ca scriitor? Eşti scriitor de meserie?

Care-i alternativa?

Intelectual. Sau jurnalist poate, dat fiind că lucrezi şi în presă.

Dacă mă gîndesc la timpul pe care-l petrec scriind literatură şi la timpul pe care-l petrec scriind recenzii sau ocupîndu-mă de evenimente culturale, aş spune că 75% din timpul meu îl dedic în mod evident scrisului, literaturii. Da, au fost perioade, spre exemplu cînd locuiam în Italia şi nu stăteam foarte bine pe plan financiar, cînd trebuia să fac mai multă muncă de jurnalist ca să fac rost de bani. Totuşi, m-aş defini ca scriitor.

Ce înseamnă să fii scriitor pe piaţa literară de limbă germană? Vorbim despre o piaţă imensă (Germania, Austria, Elveţia), în care sînt convins că există nenumăraţi scriitori de care n-a auzit nimeni sau doar foarte puţini.

E cu siguranţă mai uşor decît în alte ţări europene, pentru că în Germania există un sistem de promovare de către stat: există nenumărate premii literare, există nenumărate burse literare, există nenumărate instituţii care invită scriitori pentru o perioadă de timp, oferindu-le şi bani, ceea ce le dă multor scriitori care poate nu există cu adevărat pe piaţă posibilitatea de a supravieţui ca autori. Există şi situaţii de cupluri căsătorite, în care bărbatul scrie, iar femeia are o slujbă stabilă, sau invers. Există şi posibilitatea, aşa cum fac eu, spre exemplu, să fii prezent pe mai multe cîmpuri: nu scriu doar romane, scriu şi poezie, dar şi cărţi pentru copii. Trebuie să fii foarte silitor, să publici mult şi să fii în acelaşi timp atent să păstrezi un nivel înalt. Acum lucrez, pentru la anul, la o carte cu poezii pentru copii. A fost ideea redactorului de la editură – eu am mai scris aşa ceva în antologii numai –, care mi-a zis că ar trebui să scriu un volum întreg: în Germania, editurile plătesc în avans pentru oferte de manuscris. Aceste plăţi în avans au valori diverse: pentru publicaţiile mele am primit sume foarte diferite – de două sau trei ori, au fost foarte mari. Ceea ce e foarte greu e să ieşi în evidenţă pe piaţă, dar şi aici situaţia e foarte diferenţiată: există cărţi care sînt pe placul criticii, foarte lăudate, dar care nu se vînd şi există cărţi care nu ies deloc în evidenţă în presă şi care au totuşi un mare succes. În anii ’60-’70, situaţia era relativ mai simplă: exista aşa-numita „cultură înaltă“, o literatură care era preţuită de presa culturală, un cerc de cititori format din „resturile“ vechii burghezii, şi exista o literatură de entertainment, aşa-numita Rosaliteratur, privită cu un oarecare dispreţ. Acum, situaţia nu mai este aceeaşi: graniţele s-au amestecat. Chiar şi la edituri orientate vădit spre literatură, cum este Suhrkamp, există acum cărţi care intră în categoria literaturii de entertainment, asta şi pentru că astfel editura poate supravieţui financiar. Este aşadar greu să ieşi în evidenţă. Cele mai multe dintre cărţile mele au căpătat măcar atenţia criticii: există o Bestenliste („listă a celor mai buni“), alcătuită de un număr de 25 dintre cei mai importanţi critici literari din Germania, iar romanele mele au intrat în această listă, o dată pe locul întîi, altă dată pe locul al doilea. Asta nu înseamnă însă că şi-au găsit cu adevărat mulţi cititori.

Poţi să trăieşti din scris?

Pot să trăiesc din scris.

Cum funcţionează tot acest sistem? Ai un contract cu o anumită editură?

Da.

Asta te obligă să scrii?

Eu lucrez cu o agenţie literară – agenţia Graf & Graf în Berlin, cea mai veche agenţie literară din Germania (înfiinţată adică la mijlocul anilor ’90). S-a întîmplat aşa: în 1996-1997 eram la Roma, aveam o idee de roman, un început, şi nu ştiam ce să fac în continuare. Nu voiam să mă folosesc de poşta italiană, pe care oricum nu prea poţi pune bază, şi să îl trimit la edituri, chiar dacă eu cunoşteam redactori de la multe edituri. De aceea, atunci cînd am auzit de această agenţie, m-am adresat ei, iar Karin Graf, cea care a fondat-o, s-a uitat peste manuscris, m-a sunat şi mi-a spus: „da, îl preiau eu“. Ca urmare, manuscrisul şi-a găsit o editură. Agenţia însă a făcut şi lucruri care mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap: nu doar că mi-a vîndut manuscrisul unei edituri, pentru un avans de, dacă nu mă înşel, 20.000 de mărci, ci l-a vîndut cu condiţia ca editura să preia şi volumul de poezii – care nu era încă terminat. Acum, agenţia intermediază publicarea cărţilor mele de către edituri – de un anumit număr de ani, cărţile mele pentru adulţi (romane, poezii) sînt publicate la Editura Dumont, dar, cu toate acestea, fiecare contract este negociat de agenţie. Eu nu mă duc la editură cu o idee, iar editura nu-mi spune: „Domnule Koneffke, scrieţi asta sau asta“. De obicei, vin cu un manuscris – terminat în măsură de o treime sau de o jumătate –, iar acest manuscris este vîndut. Ideea e că oricum aş scrie cartea pînă la sfîrşit. Există un termen de predare, dar acesta este stabilit astfel încît să poată fi respectat. În cazul celui mai recent roman, apărut în această toamnă, termenul de predare era toamna lui 2006. Eu am predat romanul în toamna lui 2007. Nu a fost nici o problemă. Astfel de condiţii devin problematice atunci cînd e vorba de sute de mii de euro sau chiar de milioane. Atunci, editura te presează. Editura Dumont a publicat de curînd o carte care între timp a fost vîndută în aproximativ 1.000.000 de exemplare şi care a fost tradusă în aproape toate limbile – un bestseller, s-a aflat vreo 30 de săptămîni pe lista celor mai bine vîndute cărţi din Germania, iar la un moment dat a fost chiar pe locul întîi în topul celor mai bine vîndute cărţi de pe site-ul amazon. În cazul unor astfel de titluri, editura este foarte atentă la respectarea termenelor, mai ales dacă titlul a fost promis unei terţe părţi în vederea traducerii etc.

Da, dar nu se ştie în prealabil ce cărţi vor avea succes şi ce cărţi nu.

E adevărat, în cazul acestei cărţi nu ştiau. Dar dacă acelaşi scriitor mai scrie o carte, se pot face mai multe presupoziţii în legătură cu succesul ei. De obicei, termenele însă nu sînt aşa de stricte. În cazul meu, editura s-a interesat mereu de situaţia manuscrisului, dar nu m-a presat.

Ce se întîmplă dacă nu mai ai chef să scrii? Un an, doi, o perioadă mai lungă chiar... Ai avea vreo obligaţie faţă de vreo editură? Te-ar presa cumva?

Dacă editura chiar e interesată de munca mea, atunci nu. Se poate întîmpla însă, dacă scrierea unei cărţi durează prea mult, ca editura să aibă impresia că autorul nu mai este prezent în presă, pe piaţă. În acest caz, există sentimentul că respectiva carte nouă ar trece neobservată. Atunci, ei pot spune: „Ne pare rău, anulăm acest contract“. Într-o asemenea situaţie, să zicem că agenţia ar da în judecată editura (astfel de lucruri se întîmplă însă, din nou, doar cînd e vorba de sume mari). Totuşi, situaţii de acest fel se întîlnesc rar, mai ales dat fiind că editura plăteşte un avans şi, chiar dacă editura anulează contractul, avansul rămîne la tine. De aceea, contractele nu prea sînt anulate, deşi cartea apare cu trei sau patru ani mai tîrziu decît fusese prevăzut.

„Nu pot să lucrez fără material autentic, dar trebuie să-l transform, altfel nu mă interesează“

De unde îţi iei ideile pentru romanele tale, pentru poezii?

Poeziile se nasc de obicei din limbaj, din imagini, ca jocuri de cuvinte. Cîteodată, poeziile mele sînt un soi de povestiri în miniatură – atunci se nasc din amintiri. În cazul romanelor, e de obicei vorba de materiale autentice, pe care le ficţionalizez. Spre exemplu, romanul Paul Schatz im Uhrenkasten/ Paul Schatz în cufărul cu ceasuri: acţiunea sa se petrece între anii ’20-’40 în Germania (înainte de naşterea mea, aşadar). E vorba de fapt de povestea unei mătuşi (o Paula Schatz, dacă vreţi – din diferite motive, am transformat-o într-un tînăr). Am început să scriu această poveste berlineză în Roma. Cunoşteam povestea ei încă de cînd eram copil şi devenise cumva o poveste care-mi aparţinea. De aceea, în cartea asta există şi un povestitor la persoana întîi, care are aceeaşi vîrstă ca şi autorul. Textul este deci complex, întrucît există patru conştiinţe care relatează: conştiinţa copilului Paul Schatz, din Berlinul anilor ’20, şi a tînărului Paul Schatz, din anii ’30-’40, conştiinţa adultului Paul Schatz, care-şi aminteşte de copilăria sa, conştiinţa de copil a povestitorului care aude cum unchiul său, Paul Schatz, îşi povesteşte copilăria, şi conştiinţa de adult a povestitorului care-şi aminteşte cum unchiul său îşi povestea copilăria. Ceea ce este ficţiune este cea de-a doua parte a titlului, der Uhrenkasten (cufărul cu ceasuri). Bunicul lui Paul Schatz este, în roman, un colecţionar de ceasuri. Şi nu doar atît: este şi mason, şi consilier imobiliar de meserie, şi antisemit. Nepotul său, Paul Schatz, este un aşa-numit Halbjude (evreu pe jumătate). De unde relaţia precară dintre cei doi. Bunicul îşi iubeşte nepotul, dar îi respinge identitatea evreiască. După moartea bunicului, micul Paul Schatz îşi imaginează că bunicul său, care era mason, trăieşte în continuare într-o lojă sub pămînt, o lojă plină de ceasuri. Atunci cînd bunicul întoarce unul dintre ceasuri, el intervine în istorie şi istoria se schimbă. Un fel de deus ex machina. Bunicul moare în 1933, exact în ziua venirii la putere a lui Hitler, şi devine, într-o anumită măsură, protector al lui Paul Schatz, putînd să intervină, în mod fantastic, în istorie. Aceasta este o ficţionalizare a întregului material. Am avut o poveste de viaţă, am transpus-o în pielea unui tînăr, dar toate etapele acestei vieţi: cartierul în care se petrece acţiunea, plin de evrei veniţi din Est, care fugeau din Polonia şi din Ucraina şi care voiau să ajungă mai departe, în Statele Unite, copilăria petrecută cu un bunic antisemit, cu un tată evreu pe care nu se putea pune bază şi cu o mamă care moare foarte devreme –, toate acestea sînt fapte reale, autentice, trăite de mătuşa mea, chiar şi faptul că după Noaptea de Cristal s-a mutat în munţii Harz.

În O iubire la Tibru e, la fel, vorba de o poveste autentică a unui cuplu din familie, care se împleteşte cu propriile mele experienţe din Roma, cu experienţele mele din Germania din 1968, căci 1968 joacă un rol important în carte, şi cu fanteziile mele despre o Romă care în 1995 nu mai exista. Această împletire a ficţiunii cu materialele reale, autentice îmi place cel mai mult cînd vine vorba de povestit. Realismul ca prelucrare a visului. Nu o povestire reală, autentică, a ceea ce tu sau alţii au trăit, ci o transpunere a materialului autentic într-o constelaţie a dorinţei. Dorinţa este motivul visului. Aceasta este abordarea mea. Nu pot să lucrez fără acest material autentic, dar trebuie să-l transform, altfel nu mă interesează.

Mă atrage să aleg drept povestitori personaje-copii

Am impresia că preferi să te „foloseşti“ de copii, să faci din personajele-copii personaje care narează. De ce descrii o poveste prin ochii unui copil?

Se leagă de ce spuneam mai devreme, de prelucrarea visului. Există în germană o formulă de început de basm, „Als das Wünschen noch geholfen hat...“ (pe cînd încă ajuta să-ţi doreşti ceva...): copiii percep mereu lumea prin întrebări. „De ce este aşa şi de ce nu este altfel?“ În Paul Schatz, fantezia de acest tip este cu totul specială. E vorba de mirarea că lumea este aşa cum este şi că oamenii se comportă aşa cum se comportă. Iar lumea este mereu privită prin intermediul speranţei, prin intermediul dorinţei de a fi altfel. Fără această săgeată a dorinţei care traversează cartea, cred că nu ar fi existat nici tensiunea pe care o emană. Acest lucru este făcut posibil de privirea copilului. Ca să nu mai vorbesc de neobişnuit, de grotesc, de anumite utilizări ale limbajului pe care copilul nu le înţelege, de unde reiese şi comicul lor. Mirarea copilului (percepţia mirării este un cunoscut incipit filozofic) reiese din aceea că tot ceea ce este perceput este pus sub semnul întrebării. Cred că asta mă atrage să aleg drept povestitori personaje-copii, dar, aşa cum am spus, în O iubire la Tibru, structura este mai simplă decît în Paul Schatz. În O iubire la Tibru, povestitorul este un copil, chiar dacă şi acolo, la un moment dat, situaţia se schimbă şi există nişte corespondenţe: percepţia copilului şi amintirea adultului despre percepţia copilului. În noul meu roman, la început e vorba tot de perspectiva unui copil. Apoi însă pendulează încoace şi încolo între diferite perspective auctoriale, între diferite conştiinţe, de copil şi de adult, pentru ca, la sfîrşit, să revină la naratorul care apăruse deja la început. E un roman construit într-un mod foarte complex, dar a cărui acţiune se întinde pe o perioadă lungă – aproximativ un secol întreg. Privirea copilului atrage datorită acestei stranietăţi pe care o capătă lumea în ochii copilului.

Care este relaţia ta, ca scriitor, cu trecutul? De ce scrii despre trecut?

Înfruntarea trecutului joacă un rol în cărţile mele. La prima vedere, acesta ar fi motivul pentru care mă ocup de problemele astea în romanele mele. Dar nu cred asta. Cred în prelucrarea trecutului. Există mereu un motiv, acela de a afla ceva despre adevăr. Pentru mine însumi, ca autor: de asta mă confrunt cu chestiuni istorice. Cred însă şi că percep altfel lucrurile decît se întîmplă în mod obişnuit. Personal, mă interesează mai mult trecutul decît prezentul. Mă confrunt cu prezentul confruntîndu-mă cu trecutul. Există această reprezentare, conform căreia cine vrea să schimbe prezentul trebuie să schimbe trecutul. Originea prezentului este în trecut, cauzele prezentului sînt mereu în trecut. Desigur, nu ne putem întoarce în trecut şi nu există nici un bunic sub pămînt care să întoarcă ceasul şi să schimbe istoria. Aici intervine literatura: posibilitatea de a te întoarce în trecut şi de a relata povestea aşa cum a fost, dar nu doar aşa cum a fost. Walter Benjamin a exprimat asta vorbind nu despre reconstruirea poveştii aşa cum a fost, ci despre găsirea urmelor speranţei în poveste. Acesta este, cred eu, motivul principal al scrierilor mele. Caut în trecut urme ale speranţei, nu doar pentru a reconfigura prezentul, ci şi pentru a „fura“ ceva din trecut. Nu e vorba de aruncarea luminii asupra misterelor trecutului: presupun dintru început anumite lucruri, ceea ce face situaţia ceva mai dificilă pentru cititor. În O iubire la Tibru, presupun că cititorul are o idee despre 1968 şi despre implicaţiile sale politice. Plec cu aceste presupoziţii, pentru că nu asta este ceea ce mă interesează, ci ceea ce ar fi putut fi sau chiar ceea ce ar fi trebuit să fie.

Scrii în germană, ai trăit mult timp în Italia, şase luni pe an locuieşti în România, cu soţia ta comunici în italiană. Ce consecinţe au aceste lucruri asupra scrisului tău?

Celelalte şase luni le petrec la Viena, în Austria, iar germana vorbită acolo oricum nu e germana mea. Aş spune că, în orice caz, atunci cînd nu locuieşti în spaţiul tău lingvistic, te îndepărtezi de limba maternă. Vorbeşti în alte limbi, ajungi să gîndeşti în alte limbi şi, mai important, ajungi să visezi în alte limbi. Se dezvoltă un soi de palimpsest al limbilor: se situează una deasupra celeilalte, se completează reciproc şi produc spaţii de ecou. De pildă: scriu o expresie în germană şi îmi vine în minte una în italiană, mai nou chiar şi în româneşte, care mi se pare mult mai elocventă pentru text, dar pe care, în mod evident, nu o pot folosi, pentru că nu scriu un text bilingv ori trilingv. Faptul că îmi vin în minte nu doar expresii şi cuvinte ca atare, ci şi conotaţiile pe care acestea le implică, duce, desigur, la un alt tip de relaţie cu limba mea maternă. Cred că nici un autor nu are voie să fie în propria limbă ca peştele în apă: trebuie, într-o anumită măsură, să se distanţeze de sine atunci cînd scrie. Această distanţare de propria limbă este una specială, produsă de celelalte limbi, de celelalte spaţii lingvistice. În mod ciudat totuşi, unii dintre traducătorii mei mi-au spus că scriu foarte... german. Şi Nora Iuga şi traducătorul meu în olandeză mi-au spus acest lucru. Cel din urmă a afirmat că Paul Schatz im Uhrenkasten a fost a doua carte ca dificultate pe care a tradus-o, prima fiind Hyperion al lui Hölderlin. Nora Iuga mi-a spus că a trebuit să reconstruiască fiecare propoziţie. Pare că limbile străine nu mă depărtează de limba mea maternă, ci, din contră, pare că mă împing în ea, de parcă aceasta şi-ar recăpăta încăpăţînarea. Şi acesta poate fi un rezultat atunci cînd te ocupi de alte limbi. Te simţi mai acasă în ceea ce-ţi aparţine.

Am început să mă ocup de literatură română

Ai încercat vreodată să scrii ceva în italiană, italiana fiind limba străină pe care o stăpîneşti cel mai bine?

M-am gîndit la asta, dar aveam sentimentul că trebuie să mă reduc mult prea mult. Poţi să faci literatură minunată şi scriind simplu. Dacă ne gîndim la Natalia Ginzburg, o mare autoare italiană, vedem că ea scrie, intenţionat, foarte simplist, face uneori propoziţii incorecte. Dar este foarte complicat să ajungi la această simplitate. Cred că dacă aş fi continuat să trăiesc la Roma, mi-aş fi putut închipui mai uşor să scriu în italiană. Cred că şi din cauza asta am plecat: simţeam că trebuie să mă întorc în propria limbă. Am stat opt ani în Roma şi am avut senzaţia că limba mi-e îngenuncheată de cealaltă limbă, e pusă sub semnul întrebării de acele spaţii de ecou de care vorbeam. În continuare însă, vorbesc italiană cu soţia mea, Cristina, şi cu prietenii mei italieni, citesc în italiană, citesc chiar literatură germană tradusă în italiană. A doua lectură a Tobei de tinichea am făcut-o în italiană. Nu am avut niciodată senzaţia că îmi pierd limba maternă, ci doar că nu iau parte la procesul continuu de transformare a limbii.

Cît priveşte relaţia ta cu România: a început ea atunci cînd ai cunoscut-o pe Cristina, actuala ta soţie? E mai veche?

În anii ’70, probabil că, atunci cînd aş fi auzit „România“, nu mi-ar fi venit mai nimic în minte. Ştiam că Bucureşti e capitala, şi nu Budapesta, dar numele Dîmboviţa nu mi-ar fi zis nimic, nu aş fi ştiut exact pe unde trec Carpaţii şi poate că nici nu aş fi ştiut că România are ieşire la Marea Neagră. Iar cursul Dunării cu siguranţă că nu mi-ar fi fost cunoscut. Cu excepţia Poloniei (pentru că tatăl meu era originar din Polonia, pe parte paternă ai mei veneau dintr-o localitate aflată între Szczecin-Stettin şi Gdansk-Danzig), tot ceea ce era dincolo de Cortina de Fier mi-era complet necunoscut. Aş fi ştiut cu certitudine şi că Ceauşescu era la putere, dar nu mai mult. Primele mele relaţii cu România au apărut la Berlin, în timpul studenţiei, în anii ’80. Într-un cerc de literatură al studenţilor, am întîlnit un alt student care se îndeletnicea cu scrisul: Ernest Wichner. Iar Wichner povestea. Prin intermediul lui, am cunoscut-o la scurt timp pe Herta Müller. La rîndul ei, Herta Müller povestea şi făcea asta într-un mod foarte plastic şi foarte viu. Am amintiri foarte vii despre ei. Puţin înainte să se sinucidă, l-am cunoscut la Berlin şi pe Rolf Bossert. Apoi, pe Gerhardt Csejka. Aflam tot mai multe despre România. Literatura Hertei Müller şi poeziile lui Rolf Bossert m-au impresionat profund. Cunoşteam şi creaţia lirică a lui Werner Söllner, Klaus Hensel, în parte şi pe aceea a lui Richard Wagner. În 1989 a venit Revoluţia, toţi cei din Vest au văzut imaginile de atunci, împuşcarea perechii prezidenţiale. Dar şi atunci imaginea era dominată de clişee – uciderea cuplului Ceauşescu se potrivea perfect cu clişeul despre ţara lui Dracula. Experienţa hotărîtoare a avut loc în 1993: călătoria, împreună cu cei de la Literarisches Colloquium Berlin, la Bucureşti. Patru autori berlinezi, selecţionaţi de Literarisches Colloquium, au fost invitaţi de Uniunea Scriitorilor din România (Dinescu era preşedinte pe atunci). Am citit într-o sală de pe Calea Victoriei şi în sediul Goethe Institut. Gerhardt Csejka – el era însoţitorul nostru – ne-a dus apoi la Casa Poporului. Întîmplător, m-am plimbat prin cartierul pe unde locuia atunci Cristina, actuala mea soţie, care la vremea aceea era o tînără studentă. Poate că ne-am şi întîlnit pe stradă. Desigur, Csejka ne-a oferit foarte multe informaţii despre România. În continuare, am fost invitaţi două zile la Neptun – era septembrie, încă era cald. Călătoria aceea m-a impresionat. Era 1993: peste tot bătea încă vîntul socialismului. La aeroport, peste tot erau tineri cu kalaşnikovuri. Era uşor straniu, mai ales prin prisma imaginilor pe care le aveam deja în cap. Multă sărăcie. Dar în septembrie 1993 mi s-a părut evident că sînt într-o ţară sudică, plină de viaţă. Locuiam la Berlin, dar mă simţeam deja, fără să ştiu, foarte atras de sud. Apoi am fost la Roma, unde am învăţat italiană, am dezvoltat o altă relaţie cu Europa de Sud, o mare simpatie şi o mare pasiune. Roma este oraşul meu preferat. Peste trei ani, am cunoscut-o pe Cristina. Din cauza ex-perienţelor ei cu italienii, Cristina era fericită să cunoască pe cineva care ştia ceva despre România, care fusese deja acolo, care cunoştea măcar literatura germană din România, chit că nu ştia mai nimic, de literatura română din România (Arghezi, Blaga nu-mi spuneau nimic spre exemplu, doar Urmuz puţin, întrucît fusese tradus de Oskar Pastior în germană). Îmi amintesc foarte bine: la scurt timp după ce am cunoscut-o pe Cristina, mi s-a oferit o bursă în Bulgaria.

La început, am avut tendinţa să zic nu. Mi-era suficient că trebuia să mă confrunt cu Italia, cu politica de acolo, cu mentalităţile, cu cultura. Nu vedeam cum să mă mut, fie şi temporar, în Bulgaria. Voiam să rămîn în provincia romană. Apoi am cerut totuşi un timp de gîndire. Şi m-am gîndit că puteam să mă duc cu Cristina în România, la Bucureşti, să petrec nişte timp cu ea acolo, apoi să mă duc, în continuare, spre Bulgaria: era o coincidenţă fericită, de fapt, care îmi permitea să fac o călătorie prin Balcani. Şi am făcut asta. În august 1998 am venit la Bucureşti, am stat mai multe săptămîni în România, am zburat mai departe, pînă la Sofia, am primit o locuinţă în Plovdiv. A fost o perioadă foarte fructuoasă, plină de impresii, de experienţe noi. Peu à peu, am dezvoltat această relaţie cu România. Faptul că resimţeam mereu o apropiere de Italia mă irita mereu. Am stabilit o legătură cu ţara apoi, foarte încet, cu limba (dat fiind că e o limbă romanică, aveam senzaţia că face cunoştinţele mele de italiană foarte confuze) şi o relaţie mai profundă cu cultura, intermediată de o poveste de dragoste. Cristina îmi povestea foarte mult despre literatura română, am început şi eu să mă ocup de literatură română. Am organizat la Viena „Zilele literaturii române“, fiind obligat să mă îndeletnicesc cu multe texte literare româneşti. Azi însă, din păcate, pot citi româneşte, dar nu texte foarte complicate (am citit Orbitor. Aripa stîngă al lui Cărtărescu, în traducerea lui Gerhardt Csejka, şi mi-a fost foarte clar că nu pot citi cartea în româneşte).

O ultimă întrebare: există în proiect alte traduceri în româneşte din cărţile tale?

Planuri concrete, nu, din cîte ştiu.