OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Privind retrospectiv, am impresia acum că nu a fost aşa de dificil să fondez propria mea editură, lucrurile s-au petrecut aproape natural. Am început ca stagiar în cadrul Editurii Christian Bourgois, apoi am intrat destul de uşor – poate şi pentru că epoca era alta – la Flammarion. Aici am avut şansa să lucrez în zona literară, unde chiar se căutau noi perspective, am propus colecţia „Textes“, care a fost imediat acceptată. La Hachette, lucrurile au stat asemănător. Trebuie spus că unele cărţi publicate la iniţiativa mea – precum Georges Perec, La vie mode d’emploi (Prix Médicis, 1978) – au obţinut premii şi notorietate, ceea ce mi-a adus mai multă autoritate şi a contribuit la consolidarea poziţiei mele în editurile respective. La Hachette, colecţia înfiinţată de mine a devenit curînd un departament autonom, iar la capătul a cinci ani, am înfiinţat propria mea editură. Răspunzînd acum la a doua parte a întrebării dvs., trebuie să spun că am intrat în domeniul editorial cu o singură dorinţă: să lucrez pe manuscrise, să-i întîlnesc pe autori, să-i public şi, confruntîndu-mă la Hachette cu anumite limitări ale alegerilor şi deciziilor mele, am decis, într-un final, că e mai bine să am propria mea editură. A fost o accedere progresivă la independenţă, dar la început nu m-am gîndit deloc să devin un mic patron, ceea ce, practic, sînt în momentul de faţă. În fond, ceea ce m-a interesat pe mine a fost să public texte, dar pentru asta mi-am dat seama că trebuia să fii cît mai independent cu putinţă.

Cînd m-am decis să-mi fac propria editură, am avut o întrevedere cu Henri Flammarion, directorul Editurii Flammarion, pe care l-am întrebat dacă mă poate ajuta financiar. El a fost de acord şi mi-a propus ca el să deţină 66 de procente, iar eu – 34. În acel moment, am realizat că trebuie să fac rost de bani în decurs de 15 zile: am împrumutat de ici, de colo, m-a ajutat şi familia, mai aveam şi eu nişte economii – dacă ar fi să găsesc un echivalent în lei, ar fi cam 34 de milioane de lei, eea ce nu e foarte mult, iar dl Flammarion a investit, aşadar, echivalentul a 66 de milioane de lei.

 

Da, libertate totală. În orice caz, ideea mea era să mă asociez pentru a face o editură – altfel n-aş fi reuşit – şi editura mea a făcut parte, la început, din grupul Flammarion. În prezent, Editura P.O.L. face parte din grupul Gallimard. Dar am în continuare libertate totală în ce priveşte politica editorială (particip la o reuniune anuală a consiliului de administraţie, în care se discută partea financiară, dar niciodată titlurile publicate).

În prezent, cînd P.O.L. există de aproape 30 de ani şi cînd e deja o editură foarte cunoscută, autorii îşi pot alege singuri editura, îmi pot propune ei manuscrise, iar eu spun da sau nu. Dar altfel, la început, prin poştă, pur şi simplu. În Franţa, cred că şi în România se face la fel, manuscrisele se trimit prin poştă (nu în toate ţările se poate face astfel). Sursa mea principală de „aprovizionare“ este, aşadar, poşta. Anul trecut am publicat patru autori noi, care şi-au trimis manuscrisele prin poştă. Într-adevăr, citesc toate cărţile pe care le public. Public cam 50 de titluri pe an, deci îmi pot permite să citesc tot ce apare. Nu am un comitet de lectură, am în schimb cinci colaboratori, cărora le arăt textele care mă interesează, dar nu există o reuniune propriu-zisă, iar decizia finală e luată de mine; uneori iau decizia de publicare chiar şi împotriva opiniei lor. Faptul că le cer părerea îmi permite mie să înţeleg mai bine ce-mi place sau ce nu-mi place la un text sau altul, să mă apropii mai adecvat de textul cu pricina. Mă interesează să aleg acele cărţi care mă deranjează într-un fel sau altul, cred că literatura adevărată e aceea care face ca lucrurile să se mişte – în cazul de faţă, pe mine însumi, şi dacă manuscrisul reuşeşte să-mi schimbe percepţia asupra literaturii, dar şi asupra realităţii, dat fiind că literatura face parte din realitate, dacă mă face să-mi schimb punctul de vedere, sentimentele, în acel moment el începe să mă intereseze. Mai mult decît poveştile propriu-zise, prezentate în romane, mă interesează forma în care ele sînt înfăţişate. Îmi atrage atenţia puternica densitate formală, o prezenţă formală aparte – un lucru care mi se pare inovator, pentru că face să rezoneze în mine lucruri într-o manieră pe care nu o cunoscusem.

 

Pentru roman, 3.000-4.000 de exemplare, iar în cazul unei cărţi de poezie: 1.500 de exemplare.

Nu sînt de acord cu dvs., e vorba, într-adevăr, de o poezie formalistă, dar care se raportează în continuare la realitate – deşi cu alte mijloace –, aşa cum o făcea poezia şi înainte. Nu pot fi reproduse, din generaţie în generaţie, aceleaşi modele şi scheme; ele trebuie să fie în continuă mişcare, şi tot ceea ce e nou suscită interes, dar şi critici. A existat, într-adevăr, o perioadă foarte abstractă în poezia franceză, în anii ’70-’80, – o perioadă foarte interesantă; astăzi, găsesc că poezia e variată şi vie, că ea are multe forme şi tonalităţi şi nu am impresia că realitatea e neglijată. Dintre poeţi, l-aş numi pe Christian Prigent – cartea lui, Météo des plages (roman în versuri, 2010), mi se pare că instituie un raport evident cu realitatea; Jean Jacques Viton, Liliane Girodon, de asemenea, sînt poeţi care vorbesc despre realitate, dar şi Dominique Fourcade. Nu, nu cred că este o criză a poeziei în Franţa, nu resimt acest lucru.

Am o cunoaştere puţin datată în ce priveşte poezia care se scrie în România, nu cunosc prea bine poezia contemporană, însă mi-e familiară poezia unui Virgil Mazilescu, de pildă, sau a lui Leonid Dimov.

Anii ’70, colegii de generaţie ai lui Dumitru Ţepeneag, practic.

Da, într-adevăr. În general, nu public poezie tradusă – am făcut-o foarte rar, cu cîţiva poeţi americani –, dar e foarte dificil să impui aşa ceva pe piaţa franceză. Am destul de mult de lucru în materie de literatură franceză, aşa că public foarte puţină literatură străină. Cu Dumitru Ţepeneag e foarte ciudat, pentru că el scrie cînd în română, cînd în franceză, şi o face diferit în cele două limbi – apreciez la fel de mult cele două aspecte ale literaturii sale. Îmi face plăcere să-l public şi, aşa cum se întîmplă mereu cu marea proză, ea se apropie mult de poezie; de altfel, această dimensiune, această ţinută poetică a textului în genere mă interesează cu prioritate.

Mircea Cărtărescu, publicat la Denoël, este foarte celebru în Franţa, foarte cunoscut. Tinerii autori au dificultăţi în a se impune, ca peste tot, nu cred că este o situaţie specifică autorilor români – la fel se întîmplă şi cu autorii francezi. Dar, la un moment dat, personalităţile puternice, cum este Cărtărescu, se vor impune.