„Ma petite entreprise/Connaît pas la crise“*

Autor: Fanny CHARTRES | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

13-18 martie 2009, Salonul de carte de la Paris: autori publicaţi, cărţi iubite, cititori-fani, editori, autori fără editori, autori necunoscuţi, autori vedete…, paşi, mulţi paşi pentru puţine destinaţii, într-un spaţiu totuşi uriaş. Anul acesta, ţara invitată la Salonul Internaţional de Carte (a 29-a ediţie) a fost Mexic. Marele pavilion colorat al literaturii mexicane strălucea la cîţiva metri de standul românesc, organizat de Institutul Cultural Român din Paris şi de Centrul Naţional al Cărţii (pentru prima oară cu stand propriu).

Nu vă voi vorbi aici nici de evenimentele româneşti (lansarea romanului Vienne le jour de Gabriela Adameşteanu, la Editura Gallimard, de pildă), nici de desfăşurarea globală a salonului, una obişnuită: sesiuni de autografe ale autorilor cunoscuţi şi necunoscuţi, dezbateri fără temă şi fără public, dezbateri mediatizate şi aglomerate, întîlniri între cititori şi autori, dezamăgiri, noi descoperiri şi revelaţii (mă gîndesc la ţara invitată: literatura mexicană, cu autorii săi atît de fermecători, creatori ai unui univers imaginar fără limite, fără margini; de citit: El ultimo lector al lui David Toscana, publicată la Editura Zulma), deschidere şi vernisaj (joi seara, şampanie şi toasturi oferite din belşug de fiecare editură) şi, în sfîrşit, închidere (n-am fost) cu bilanţul tradiţional şi anunţarea ţării invitate anul viitor, care este... suspans: Franţa (Franţa invitată în propria ei ţară, foarte interesant). Salonul de Carte de la Paris rămîne Salonul de Carte de la Paris. Care este diferenţa între anul 2008 şi anul 2009?

Nici o diferenţă, cu excepţia ţării invitate... şi a crizei. Nu pentru că vînzările ar fi scăzut (numărul vizitatorilor a crescut cu 20%, 200.000 în total), ci pentru că editurile au găsit în acest cuvînt motivul valabil şi sonor ca să-şi justifice refuzurile, ca să refuze, de exemplu, oricare propunere de autor român, în afara celor care sînt publicaţi deja. Unii recurg la alte justificări: „Noi nu publicăm literatură străină“; „A? Mexic este o ţară francofonă? Nu ştiam“; „Noi sîntem interesaţi, dar acum nu este momentul cel mai potrivit, sîntem aglomeraţi“; „Da, literatura română, de ce nu? Dar preferăm să alegem noi autorii“; „A? Dvs. ştiţi româneşte?“; „Nu, de ce?“; „Noi vrem nişte autori din tînăra generaţie“; „Bine, iată cîteva fragmente traduse“; „Da, nu este rău, dar preferăm să aşteptăm următorul lui roman“; „Noi vrem autori confirmaţi“; „Uitaţi cîteva mostre“; „Da, dar este o carte prea mare şi autorul ei a murit“.

Dificil, foarte dificil să pătrunzi în sfera editorială. Dar mai este ceva. Odată ce ai trecut de descurajare, te gîndeşti, raţionezi şi acţionezi din nou. Editurile pe care le preţuiam pînă acum pentru eclectismul lor, pentru fineţea selecţiei, pentru descoperirile pe care le oferă cititorilor nu sînt şi, aş spune, nu vor să fie interesate de literatura română. E alegerea lor, trebuie s-o accepţi. Totuşi, să profităm de faptul că sîntem acolo, într-un spaţiu care cuprinde mai bine de 1.200 de edituri, ca să vedem şi altele. În faţa marilor edituri, editurile mici sau medii trec neobservate, ele îşi lasă doar cărţile – fiinţele lor de hîrtie, cu coperte decente şi cu autori modeşti şi talentaţi – să vorbească. Ziua următoare, îmi trece amărăciunea, făcînd loc tristeţii adevărate: un mare artist tocmai ne-a părăsit, „Alain Bashung s’en est allé“.

Trebuie să ne spunem că lumea editurilor este crudă, pentru oricine, oricît de strălucit ar fi autorul cu pricina. Şi totuşi, două edituri doresc să publice literatură română şi, brusc, lumea literară îşi recuperează titlul de nobleţe. Alături de standuri aglomerate, ticsite de oameni care aşteaptă un autograf (cu a mare) de la Ségolène Royal, această „mare scriitoare“ a momentului (dacă nu şi politiciană), sînt, totuşi, editurile Joëlle Losfeld, Naïve, Les Allusifs, Sabine Wespieser, Minuit – edituri în cazul cărora pasiunea şi credinţa sînt dublate de angajament, edituri cu o anumită decenţă şi respect, care conferă catalogului lor editorial umanitatea pe care marile edituri au pierdut-o.

Părăsesc Parisul ducînd cu mine cîteva proiecte, o iubire aparte pentru lucrurile mici (edituri, fiinţe, resurse…), recunoştinţă şi admiraţie pentru adevăraţii pasionaţi (oamenii de la Institutul Cultural Român, de exemplu), visuri, dorinţe (iluzii?)… Să avem puţină răbdare şi să urmărim, în cursul lunilor următoare, mesele librăriilor din Franţa, care ar putea să facă cunoscuţi publicului pe cîţiva dintre cei mai buni autori români.

„Într-o zi, voi vorbi ceva mai puţin/ Pînă cînd nu voi mai vorbi deloc“ („Un jour, je parlerai moins/ Jusqu’au jour où je ne parlerai plus“), cînta Alain Bashung.

Artistul a plecat, dar a lăsat în urmă cuvinte şi cîntece, semne care-şi depun amprenta, ca şi literele scriitorului pe hîrtie. Vă las şi eu cîteva cuvinte, ca o dovadă a credinţei noastre în existenţa unei lumi diferite.

––––––––––––

* omagiu lui Alain Bashung, cîntăreţul francez care a murit pe data de 14 martie, autor-compozitor al cîntecului Ma petite entreprise („Ma petite entreprise/ Connaît pas la crise“).