OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Editura Cartier, a apărut volumulSex& Perestroika, al autorului basarabean Constantin Cheianu, lansat săptămîna trecută la Bucureşti. Sex&Perestroika este un volum memorialistic, care încearcă să explice ce s-a întîmplat cu Republica Moldova în vremea comunismului şi cum limba română vorbită peste Prut era în pericol de dispariţie dacă nu venea Perestroika, lansată de Mihail Gorbaciov. Constantin Cheianu este prozator şi dramaturg, iar cartea aceasta are marele merit de a surprinde evoluţia intelectualităţii basarabene înainte şi după 1989. Sînt şi cîteva scene de sex în carte, care fac din volum o apariţie surprinzătoare şi ciudată. Sîntem de părere că volumul trebuie parcurs integral, chiar dacă scenele de sex ar putea face deliciul lecturii, dar ar putea să ne şi abată de la întrebarea tulburătoare a cărţii: cum poate Republica Moldova să-şi revină la viaţă? M-am întîlnit cu autorul, Constantin Cheianu, într-o cafenea aglomerată din Bucureşti, miercuri, 7 octombrie. Au fost o zi însorită, iar dialogul extrem de agreabil.

Dvs. spuneţi în carte că la 18 ani eraţi uşor tracasat de ideea că nu aveţi succes la fete. De unde provenea tracasarea?

Îmi plăceau atît de mult şi eram atît de necăjit că nu le interesam aproape deloc. Eram un băiat foarte bun la învăţătură şi mă gîndeam că, dacă învăţ atît de bine, o să mă iubească toate, şi proaste, şi urîte, şi frumoase. Nici o categorie nu-mi acorda atenţie.

Le curtaţi?

Da. Dar eram respins. M-am gîndit că e un domeniu care nu-mi aparţine şi trebuie să încerc altceva.

De ce vă respingeau?

Probabil că eram un băiat care nu emanam bărbăţie. Eram un tip mai intelectual. Fetele, mai ales de la ţară, chiar şi cele mai delicate, se simt atrase de forţă, de masculinitate. Colega de liceu, de care eram îndrăgostit, mi-a spus, după 25 de ani, că n-o interesam deloc. Ea era îndrăgostită de un băiat care făcea lupte.

Eraţi respins de fete. Ce compensaţii aveaţi?

Am înţeles că trebuie să fiu cît mai bun la învăţătură şi să urc cît mai sus, ca să le oblig să mă iubească.

Ce înseamnă să urcaţi „cît mai sus“?

Să devin celebru. Scriitor sau actor. În şcoală şi la facultate am organizat, peste tot, momente de teatru, am regizat, am scris scenarii şi am jucat în ele.

Îmi era foarte dragă ideea comunistă cu această echitate socială, cu dreptate, cu egalitate între oameni. Eu cred că tinerilor din toate timpurile le plac asemenea idei. Eu consideram că nu există o idee mai bună decît aceea a egalităţii între oameni. Pe cel care punea la îndoială această idee îl consideram duşmanul meu. Eu credeam foarte tare în această idee comunistă a egalităţii. Credeam sincer şi intim. Nu vedeam minciuna. Era o corespondenţă totală între ceea ce scriau cărţile de propagandă şi ceea ce simţeam eu.

Această simbioză era valabilă şi pentru colegii dvs.?

Mai puţin. Ei erau mai ironici faţă de sistem. Îmi este ruşine pentru unele gesturi pe care le-am făcut atunci. Mi se părea că unii colegi nu sînt buni, nu sînt devotaţi comunismului, şi îi certam. Nu le luam apărarea cînd făceau vreo năzbîtie. Cînd erau chemaţi părinţii la şcoală, interveneam şi ţineam partea dirigintelui. Mă comportam stupid. Colegii mei, în manifestările lor spontane, aveau mai multă dreptate decît mine. Era o mică revoltă. Eu cred că aveam şanse foarte mari să fiu racolat de KGB, credeam cu inima în sistemul comunist şi nu mă ciocnisem de nici o manifestare de minciună, de impostură.

În familie vi s-a ascuns faptul că bunicul a murit în împrejurări dubioase, în 1945, după un interogatoriu. Tatăl dvs. nu v-a spus nimic despre asta. De ce?

De ce se ferea?

Tatăl meu credea că nu mă poate clinti cu nimic, era convins că eu cred atît de tare în sistem şi n-a încercat niciodată să-mi vorbească despre trecutul familiei mele. Cred că tata vedea în mine un viitor politruc. Şi nu s-a deschis faţă de mine.

Dar ce discuta tata cu dvs. despre Uniunea Sovietică?

Cînd s-a produs deşteptarea dvs.?

În anul I de facultate. Marele meu noroc a fost să locuiesc în cămin cu studenţi din anii mai mari. Erau iniţiaţi în istoria Uniunii Sovietice. Au fost nişte nopţi în care mi s-au povestit multe episoade înfiorătoare. Am ieşit terminat de la acele discuţii.

Ce v-au povestit acei colegi?

Despre foamete, despre Stalin, despre ce e cu noi şi cu România.

În ce ani se petreceau acele discuţii?

Erau mulţi în situaţia dvs., care să devină personaje ale sistemului?

Mulţi erau pregătiţi să facă pasul din considerente conjuncturale: doreau să se aranjeze în viaţă. Eu, din credinţă, puteam să devin o canalie. Credeţi-mă, după discuţiile din studenţie, cu colegii mai mari, nu mi-am revenit mult timp. Iar cînd m-am deşteptat, am urît tot ce fusese credinţa mea pînă atunci, am trecut la cealaltă extremă.

Ce se putea face la sfîrşitul anilor ’80? Era Brejnev, era stagnare, nu venise Gorbaciov la Kremlin...

Am dobîndit un soi de libertate, am început să nu mă mai tem de nimic. M-a apucat un soi de totală indiferenţă faţă de pericole. Aveam discuţii cu colegii mei, eram peste măsură de deschis.

Aţi fost chemat în vreo anchetă la KGB?

Nu. Am scăpat. Chiar m-am întrebat: de ce mă ocoleşte KGB-ul? Nu ştiu nici azi.

Nici activiştii de partid nu v-au reproşat ceva?

Ajungem în 1985. Ce a însemnat venirea lui Gorbaciov pentru cei de la Chişinău?

Tot ce sînt eu vine de la Perestroika. Înainte de 1985, am devenit conştient de ce urăsc sistemul. Dar aveam, în continuare, o serie de probleme cu mine, ca individ. Mă simţeam scindat, nu mai puteam crede în nimeni şi în nimic. Nu puteam iubi, nu eram ataşat de nimeni, nu aveam prieteni. În timpul Perestroikăi, au venit peste mine adevărurile mari despre ce a fost stalinismul, despre istoria noastră. Eu eram atît de fericit de anii aceia: o viaţă mai intensă n-am cunoscut pînă atunci. Totul se răsturna. Puteam citi Berdiaev, Nietzsche, Kierkegaard. Pe Schopenhauer îl puteam citi integral – pînă la Perestroika, îl ştiam pe Schopenhauer doar ca insul care „l-a stricat pe Eminescu“. Perestroika a avut un rol formator pentru mine.

În carte spuneţi că, în vremea Perestroikăi, eraţi angajat la revista Literatura şi arta. Acea revistă era una blîndă şi controlată.

Sexul la birou era o formă de libertate

Era o formă de libertate. Aveam o sumedenie de locuri unde puteam să mă simt bine cu o femeie. Dar numai cînd mă gîndeam la sexul de la birou mă cuprindea o tulburare şi un extaz nemaipomenite. Eroina mea, cu care făceam sex la birou, era Marcela Bevziconi. E un nume inventat, persoana trăieşte la Chişinău, are soţ, nu puteam să-i divulg identitatea reală. În 1989, am ajuns să fac sex la birou cu Marcela într-un mod atît de firesc şi în consens cu tot ce doream să fac împotriva acelui regim. M-am simţit eliberat. A fost un triumf.

Am totuşi o întrebare: noi, cititorii dvs., chiar să credem lucrul ăsta? Chiar să credem că făceaţi sex la birou? Nu e convenţie de lectură?

Ce vă place cel mai mult la o femeie?

Ceauşescu i-a turnat lui Brejnev pe doi dintre disidenţii noştri

Era un teritoriu interzis şi nu ne-a dat nici un semn că ştie despre noi ceva, că se gîndeşte la noi. Regizorul Petru Hadârcă montează la Bucureşti un spectacol la Nottara. El a făcut studii la Moscova între 1980 şi 1985. Mi-a mărturisit că un profesor rus de Arta Actorului, de la Institutul de Teatru de la Moscova, i-a spus un lucru care l-a şocat, la prima oră de curs: „Voi sînteţi români, noi v-am ocupat, să vă fie clar. Voi veţi juca numai româneşte, aici“. Şi aşa a fost: au jucat şi interpretat în româneşte, au rostit vorbe româneşti în orele de actorie.

Incredibil!

Am un exemplu aici: actorul basarabean Ion Sapdaru, de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, cînd a venit în România şi s-a angajat la Iaşi, vorbea impecabil româneşte, fără accent. Ion Sapdaru a făcut studii la Moscova.

Îl ştiu foarte bine, e un mare actor, îl consider prieten. Nu ştiu cum s-a întîmplat, dar toţi actorii care au studiat la Moscova şi-au pierdut accentul. Acesta e paradoxul: aceşti intelectuali ruşi de la Moscova puteau să le vorbească despre România, iar intelectualii noştri de la Chişinău, marii patrioţi, nu ne-au dat nici un semnal. Au cîntat Partidul Comunist şi Uniunea Sovietică. Pînă în 1989, marii patrioţi au fost simpli cîntăreţi ai cincinalelor sovietice. Şi nici din România n-a venit nici un semnal de susţinere. Cînd doi dintre disidenţii noştri i-au scris un mesaj lui Ceauşescu, în 1970, în care au cerut sprijin, Ceauşescu i-a turnat lui Brejnev. Şi au stat 7 ani la puşcărie.

Cine erau cei doi?

Alexandru Usatiuc şi Gheorghe Ghimpu. Ultimul este fratele celui care, azi, este preşedintele Parlamentului.

Ceauşescu, cînd s-a delimitat de URSS, în 1968, atunci cînd Trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia, s-a folosit de o mască pentru a-şi întări puterea personală.

Moldova nu a avut coloană vertebrală, n-a avut elite

De unde să acumuleze? Moldova a fost derutată!

Părinţii, televiziunea română, libertate, informaţia, interesul. Singurei s-au clădit pe ei şi şi-au clădit sufletele. De aici, din această acumulare, au răbufnit. Din aprilie 2009 am început să vorbim că e posibilă o salvare, că e posibilă o revenire către România şi către Europa.

Cartea vă arată ca un om sceptic, un om realist. Un scriitor care sancţionează intelectualitatea moldoveană, care sancţionează şi România. Numai că ultimele două pagini sînt cu totul altceva. Volumul Sex şi Perestroika se termină apoteotic, pe 29 iulie 2009, cînd comuniştii au fost înfrînţi în alegeri. Oare nu e nouă cacealma, o păcăleală?

Nu vor prefera să plece din ţară?

Proporţia între cei care rămîn în Republica Moldova şi cei care pleacă se echilibrează.

De ce aţi scris această carte?

Am vrut să obţin nişte răspunsuri. Aveam o sumedenie de întrebări, care au atins, toamna trecută, masa critică. Şi m-am trezit scriind cartea aceasta. Doream să răspund la cîteva întrebări: ce-i cu Moldova asta? De ce ni s-au întîmplat toate acestea? Ce e cu noi? Ce e cu mine?

Cum a fost receptată cartea la Chişinău?

Tirajul s-a epuizat. Intelectualii basarabeni s-au făcut că n-a apărut cartea. La lansarea de la Chişinău, au venit o sumedenie de tineri şi eu mă simt protejat de aceşti tineri basarabeni de 18-20 de ani. I-am văzut şi sînt mai liniştit. Dar am speranţă şi în cititorii din România, unde aş vrea să se înţeleagă proporţiile acestui genocid lingvistic.

„România aşteaptă s-o chemăm“

Vă simţiţi bine cînd veniţi la Bucureşti? În primii ani, eraţi surprins de ura dintre români.

Am venit acum la Bucureşti şi am intrat în oraş la ora 5 dimineaţa. Eram atît de impresionat de luminile oraşului! Acum, mergînd prin Bucureşti, mi se pare că lumea emană atîta forţă şi atîta elan, încît mă umplu de respect. Cred că e o putere aici care va salva România.

Aveţi o jumătate de pagină despre relaţia basarabenilor cu România: „Am înţeles că generaţia nostră nu îşi va încheia vieţile altfel decît iubind-urînd această mamă ingrată şi generoasă, neînţeleasă şi prefăcută, crudă şi băşcălioasă. A fost cea care, în tinereţe, excita şi exalta în noi tot ce aveam mai bun, a fost marea dragoste a tinereţii noastre. Iată de ce nu vom fi în stare niciodată să o urîm doar. O înjură românii şi minoritarii din România, o înjură vecinii şi cei de peste ocean, o înjură basarabenii din Chişinău şi mai ales basarabenii stabiliţi peste Prut. Spuneţi-ne oricîte mîrşăvii vreţi despre ea, noi cu această iubire iraţională vom muri. Să o urască alţii după noi. Iar cînd nu mai avem puteri s-o iubim, iubim dragostea noastră pentru români şi România“. Cineva care ar citi aceste rînduri s-ar putea întreba: domnul Cheianu oare nu este cam naiv, prea sentimental, oare e cu picioarele pe pămînt? Ar putea să vi se spună: staţi mai blînd, staţi mai uşor...

Mai spuneţi ceva: dacă n-ar fi fost Perestroika, limba română ar fi dispărut.

Sînt convins de asta. Scriind această carte, am vrut să înţeleg prin ce coşmar am trecut. În relaţia cu limba română, noi am fost handicapaţi, vorbeam o limbă română foarte limitată în cuvinte. Am vrut, prin această carte, să ştie şi România prin ce am trecut. Nouă ne erau interzise cuvinte, neologisme, n-aveam voie să folosim cuvîntul „discernămînt“, care era considerat subversiv. În 1985, nu era nici o grădiniţă în ceea ce se numea limba moldovenească, erau doar două licee cu predare în limba moldovenească, pentru unul se pregătea desfiinţarea, şcolarii vorbeau în pauze şi acasă în ruseşte. Categoric, limba română ar fi fost înghiţită.

Domnule Cheianu, cum aţi reuşit să vă păstraţi limba română?

Credeţi că, după 1989, România a făcut prea puţin pentru Republica Moldova?

A făcut puţin, dar i-am înţeles pe români: România avea o moştenire cumplită şi o stare de spirit distrusă. Noi eram entuziaşti şi aşteptam minuni de la o ţară teribil de sfîşiată şi convulsivă. România ne-a descoperit pe noi în 1989 şi 1990. Nici nu-şi dădea seama că acolo fierbe ceva, un fel de spirit românesc. Cînd ne-aţi descoperit, aţi avut pornirea să ne oferiţi ajutoare. Dar nu ne cunoşteaţi îndeajuns. Aţi mizat pe oameni care n-au fost de bună-credinţă. Scriu în carte: „Curios este că, după 1989, cei care s-au înfrăţit printre primii au fost chiar turnătorii moldoveni şi informatorii români. Cu excepţiile de rigoare, fireşte“. Anul trecut, a fost un simpozion la Chişinău şi un ziarist de la Bucureşti ne-a zis: „Fraţi basarabeni, chemaţi-ne şi vom veni“. Pe ruşi nu-i chemăm, dar ei vin cu televiziuni, cu posturi de radio, cu muzică. Ruşii nu vin agresiv în Republica Moldova, se insinuează. România aşteaptă s-o chemăm. Mie mi se pare că Basarabia pentru România e un fel de test, e un organism viu şi complicat. E foarte uşor să ajungi la concluzii simpliste: „lasă-i dracului de moldoveni, n-avem noi grijile noastre!“. E mult mai greu să încerci să descîlceşti lucrurile. România ar fi mult mai cîştigată înţelegînd Republica Moldova, nu neapărat unindu-ne teritorial. O experienţă sentimentală şi istorică este preţioasă pentru România, mai ales în contextul Uniunii Europene. Dacă România ar fi înţeles Republica Moldova, asta ar fi avantajat-o în context european: ar fi arătat că e un stat bine organizat, că poate avea relaţii bune cu vecinii, că poate asigura securitatea frontierelor, dar şi libera circulaţie a persoanelor, că poate dezvolta cultural relaţii cu Republica Moldova. Cred că România acţionează cam din topor, cînd trebuie mult mai multă subtilitate, delicateţe şi diplomaţie.