OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marie NDIAYE
Un temps de saison
Les Éditions de Minuit, 1994, 144 p.


Foarte tinara franco-senegaleza Marie NDiaye (33 de ani) debuteaza foarte timpuriu, la saptesprezece ani. Ca si in cazul altor minuitisti, primul manuscris ii este refuzat de toate editurile cu exceptia editurii Minuit. Care ii va refuza la rindul ei, insa, manuscrisul celei de-a doua carti, Comédie classique, scrisa sub influenta prea puternica a grupului OULIPO, compusa dintr-o singura fraza crescuta pe parcursul a o suta de pagini. Spre deosebire de alte colege de breasla – Lydie Salvayre, Amélie Nothomb, Danièle Sallenave, Pascale Rose – stilul si exprimarea Mariei NDiaye sint foarte elaborate, en pointillé, sintaxa convocata pentru a sustine, de pilda, in Le Temps de saison (1994) sau La Sorcière (1996), spatii obscure si claustrate, realitati fantastice, care tin desigur de fascinatia scriitoarei pentru magie si ezoteric, dar sint si rezultatul repercusiunilor intime ale unei duble apartenente: Marie NDiaye este frantuzoaica prin nastere, dar radacinile fiintei ei apartin Africii negre. De-aici provine probabil si cromatica dominanta a prozelor ei, sumbra, cenusie, opaca.

Nascuta dintr-un tata senegalez si o mama frantuzoaica, Marie NDiaye transfigureaza literar o identitate incerta, o stranietate existentiala care nu poate fi asimilata decit prin proiectia ei literara. Tinara negresa isi face studiile la Fresnes, liceul la Sceaux, urmeaza cursuri de lingvistica la Sorbona, dar nu scoala este preocuparea sa de capatii. Cititoare pasionata, parcurge marile literaturi ale lumii in ordine, atinsa, de la virsta de doisprezece ani, de viciul nobil al scrisului.

Autoare a sapte carti la virsta de treizeci si doi de ani, Marie NDiaye isi urmeaza obsesiile cu consecventa, straluceste de fiecare data, odata cu fiecare carte aparuta, ajungind la un manierism tematic cu margini mobile, in incercarea temerara de, parafrazindu-l pe T. S. Eliot, obiectivare corelativa, fara a dori niciodata sa atinga termenul acestei tentative, fara a (se) numi niciodata. Din punctul de vedere al istoriei literare, i-a fost recunoscuta influenta kafkiana. Este vorba, intr-adevar, de o perceptie concentrationara a existentei, de oscilatia magnetica a viziunii existentiale in jurul polului rezistentei dintre individ si lume, o rezistenta pe care lumea, gazda „celorlalti“, o opune accesului nou-venitului, al aceluia caruia doar aceasta primire, ospitaliera, i-ar putea certifica identitatea.

Literatura sa este feminina pentru ca incearca sa imblinzeasca limbajul dresindu-l cu rabdare, fara sa-l provoace la lupta deschisa (asa cum face un Volodine, de exemplu), palpindu-i inefabilul, este una schizoida, asemeni prozelor coplesite de motivul identitatii pierdute, caracteristica unei sensibilitati „native“ supuse socului modernitatii individualiste occidentale (ca la scriitoarea americana de origine chineza Maxine Kong Kingston). Nu in ultimul rind, este o literatura initiatica, investita cu dimensiunea sacrului care se afirma, programatic, antifinalista, nu tinde catre deznodamint, ci povesteste fragmentar, acopera durate dintr-un timp ale carui capete sint pierdute (si poate acela este locul in care se intilnesc) in intuneric, in afara reprezentabilului. Autoarea povesteste cu placere, cu emfaza uneori, dar cu modestia constiintei ca sensul nu poate fi livrat de autor intr-un anume punct terminus ales, pentru ca fiinta umana nu poate fi recuperata de istorie decit dupa moarte.

Impresionanta este maturitatea adolescentei Marie NDiaye care, la numai saptesprezece ani, debuteaza cu romanul Quant au riche avenir (Cit despre trecutul imbelsugat, 1985). Este un parcurs al cautarii de sine, o schita de arta poetica, firesc pentru o carte de debut, in care nimic nu pare decisiv. Atentia autoarei este centrata pe personajele-narator, reflectii prismatice ale eului auctorial pe suprafete textuale recompunind aceeasi odisee a regasirii de sine: o scriitura deprinsa la scoala lui Marcel Proust, elaborata, precisa, eleganta, dar si un gust al perfectiunii prea exhibat, poate, care tradeaza lipsa de experienta. La fel se intimpla cu o a doua carte, in care aceasta inclinatie devine paroxistica – Comédie classique (1987) – refuzata initial de editura Minuit, editata acum insa si la Gallimard.
Putem vorbi de literatura feminina matura odata cu romanul La Femme changée en bûche (Femeia preschimbata in buturuga, 1989). De-acum inainte, pina la ultima carte, un hibrid literar intre roman si teatru (Hilda, 1998), eroinele – cu o exceptie – Mariei NDiaye sint niste proscrise, figuri ale alteritatii ingenunchind adesea pe drumul greu al redemptiunii. Comparatia cu Noaptea greselii, romanul lui Tahar Ben Jelloun tradus in romaneste, vine de la sine, Noaptea greselii ar putea fi titlul generic al tuturor romanelor scrise pina acum de prozatoarea franceza.

Dialectica bine stiuta Acelasi-Celalalt este pervertita. Personajele centrale: Femeia preschimbata in buturuga, Fanny din En famille (In familie, 1991, romanul cel mai bine primit de critica), Herman din Un temps de saison (Un moment de vacanta, 1994), Lucie, vrajitoarea (La Sorcière – Vrajitoarea, 1996) sau Hilda, bona din Hilda au avut cindva, poate inaintea venirii pe lume, un timp al lor pe care l-au pierdut pentru totdeauna. Prezentul istoric este neputincios, viitorul este prevestit de steaguri negre. Daca moartea nu pune capat suferintelor purtate in singuratate (ca In familie, unde Fanny, bastard risipitor intors in satul natal, la sinul familiei, nu mai este recunoscuta de nimeni, chiar numele ei cel adevarat fiind uitat, nu i se lasa nici o sansa expiatorie a unui pacat asupra caruia nu are nici o putere), acestea ramin sa-si urmareasca personajul ca pe o prada, confiscindu-i viata, dupa ce textul se va fi incheiat, intr-un spatiu care nu mai poate fi narativizat, pentru ca, de la un punct, nu se mai intimpla, nu se mai schimba absolut nimic. Pentru condamnati, odata speranta disparuta (Fanny crede ca intilnirea cu matusa Léda, o alta paria a familiei, ii va aduce salvarea, recistigarea identitatii pierdute, dar totul se termina in moarte), supravietuirea nu mai inseamna decit o asteptare infrigurata in anticamera mortii, bruiata de zgomotele straine ale celor din jur, cei care stiu cine sint. Critica a vorbit de altfel in mai multe rinduri de o viziune kafkiana asupra destinului, aici insa metafizica este sinteza unor halucinatii mitice.

Tonul prozelor nu este insa atit de pesimist precum pare, literarul cucereste si impiedica proliferarea depresiei diegetice. Marie NDiaye este o maestra a monologului, a exprimarii interioare, intr-un stil echilibrat, degajat de supralicitarile sintactice din adolescenta. Onirismul, magia neagra poarta cititorul ca printr-o jungla a carei desime impiedica patrunderea luminii, labirintul acesta evanescent pare fara sfirsit. Ultimele doua romane, Vrajitoarea si Hilda, anunta insa binevenite ancorari in prezentul social contemporan. Vrajitoarea pune problema conflictului dintre generatii ca efect al conflictului dintre civilizatii: Lucia este vrajitoare prin traditie, cele doua fiice ale ei nu mai cred insa in valorile ezoterice ale magiei, ele sint formate la scoala serialelor de televiziune si au mentalitatea pragmatica pentru care valoare are numai eficienta.

Mama se simte instrainata in propria ei familie, ceea ce se prabuseste acum nu mai poate fi recompus vreodata. Hilda, pe de alta parte, este o menajera angajata la cererea expresa a doamnei Lemarchand ale carei optiuni politice de stinga sint declarate si puse in practica prin atitudinea fata de Hilda: dictatoriala, severitate cautionata de nobilele scopuri urmarite. Caci stapina vrea sa-si modeleze subalterna dupa chipul si asemanarea sa, identificindu-i-se, in cea mai pura dialectica hegeliana a unui fundamentalism integrist, alienarea celuilalt pentru a-l aduce la dimensiunea aceluiasi: „Chipul lor sal servitorilor, n.n.t este la inaltimea chipului meu si cuvintele mele sint binevoitoare. De aceea vreau ca chipul lor sa fie la fel de frumos ca reflexul chipului meu.“ (Hilda, Paris, Minuit, 1998). Hilda insa tace. In acest roman dialogat, asemanat cu o piesa de teatru, lipsita de didascalii, personajul principal tace si nu se supune decit corvezii fizice. In polifonia mundana derizorie, vocea Hildei este o absenta a carei tacere o exprima cel mai bine. Este probabil modul prin care, amenintat de lume, individul isi asuma diferenta ca pe o identitate inexpugnabila.
Critica vede o Maria NDiaye plina de secrete, ferecata in inaccesibil.

Exotismul joaca in aceasta perceptie rolul sau; o tinara scriitoare negresa, kafkiana, precoce, nu face o imagine prea rea si, vazind-o pe autoare, chiar si-n fotografie, o citesti altfel. Or, Marie NDiaye este o pata de antracit in peisajul prea senin al literaturii franceze de azi, una care, aidoma lui Tahar Ben Jelloun, de pilda, crede in existenta realitatii magice paralele, singura adevarata, in puterea povestii care tine de aceasta ultima realitate invizibila si de-aceea eficace, in functia catharctica a lecturii prin care cititorul nu evadeaza din empiric in ezoteric, ci din trompe-l’oeil-ul cotidian si apuca drumul anevoios al regasirii de sine. Religioasa, asadar, literatura Mariei NDiaye, dar de aceea puternica, relevind o ontologie tare, denuntata astazi, nu intotdeauna indreptatit, ca inconsistenta. Religioasa si ingenua in consecinta, prea sincera pentru gustul contemporan, dar virtuoasa. Marie NDiaye, o scriitoare virtuoasa.