OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ocupindu-ma, in cadrul acestei rubrici, de subproductiile editoriale comise de veleitarii autohtoni, m-am intrebat, nu o data, la ce bun? Ce rost are sa aplici judecati estetice unor grafomani frustrati ori autori de duminica, lipsiti de constiinta estetica sau cu o constiinta estetica indoielnica? De ce sa le rapesti iluziile, de ce sa le strici echilibrul existential atit de fragil in multe cazuri? Nu cumva productiunile lor intra intr-o alta categorie, nu cumva, lipsite fiind de valoare estetica, ele poseda totusi o valoare umana specifica si, in consecinta, trebuie judecate cu alta unitate de masura? Ei bine, nu e chiar asa.

Aceste carti avortate nu au forta de expresie, sint incapabile, altfel spus, sa exprime substanta unei personalitati si nu au cum suscita interesul marturiilor/documentelor (auto)biografice ale unor persoane neinstruite (de la Elisabeta Rizea pina la, sa zicem, Fanfan, rechinul puscariilor) pentru ca autorii lor nu au, de fapt, nimic autentic de spus, falsificati de un limbaj care nu li se potriveste. Incercarea lor disperata e de a-si cuceri o identitate mai nobila, mai pura, prin care sa-si convinga semenii ca au un suflet ales... Autorii in cauza incearca – in mod fatal – sa joace pe terenul culturii inalte. Ii mimeaza regulile, isi trimit cartile cu dedicatii mieroase criticilor literari, sperind sa fie recenzati in publicatiile de specialitate... Si ar dori sa fie recenzati oricum, numai sa fie bagati in seama, sa existe, cumva, ca scriitori, isi doresc sa fie chiar „rasi“ – unii gasesc in asta motive pentru a poza in neintelesi sau persecutati. In realitate, cartile lor reprezinta o consecinta a caderii formelor literare institutionalizate intr-un pseudofolclor cult. Niste triste simulacre de identitate... Un soi de – cum sa le spun? – deseuri sintetice ale literaturii „serioase“, pentru care e, din cind in cind, nevoie de „gropi ecologice“, de rubrici unde sa fie acoperite de ridicol public. Oricum, e trist. Poate ca daca acesti scriitori inchipuiti ar fi fost sfatuiti la timp si de catre cine trebuia ca e ceva in neregula cu scrisul lor, si-ar fi pastrat (unii dintre ei, macar) productiile „pentru sufletul propriu“. Intr-un fel, ratindu-si obiectul, cartile lor devin bune de nimic, devin, fara voie, niste obiecte suficiente siesi, pe care nu le va cumpara si nu le va citi nimeni in afara unor excentrici amatori de rebuturi editoriale, de kitsch-uri involuntare care isi vor fi avind si ele poezia lor secreta. Poezia lucrurilor inutile, uitate, de care nu mai are nimeni nevoie... Din pacate, asta a devenit, in buna masura, si soarta receptarii cartilor de poezie contemporana adevarata: citi oare le mai citesc, in afara specialistilor, a prietenilor si a colegilor de breasla ai autorilor? E, pentru mine cel putin, un motiv de melancolie...


Ligia TIDBAD
Lume in tranzitie… Diagnostic… social si tratament!… schite de portrete la TV, catrene satirice si „versuri naive“ pentru o lume in deriva…
Editura Demnitatea nationala, Bucuresti, a.n., 240 p., f.p.

Pentru inceput, un volum frisonant, adevarat document clinic: Lume in tranzitie... Diagnostic... social si tratament...! schite de portrete la TV, catrene satirice si „versuri naive“ pentru o lume in deriva... de dr. Ligia Tidbad (alias Ligia Tatiana Iris Dumitrescu Badea, „medic internist, artist plastic, publicist...“). Marturisesc, cu mina pe inima: am citit multa maculatura sub orice critica, dar o asemenea monstruozitate patologica inca nu mi-a fost dat sa vad. Cartea intrece orice imaginatie, oricit de bolnava. Dupa ce parcurgi aceste versificari delirante, agramate si incontinente, nu poti decit sa-ti faci cruce si sa te intrebi ce diagnostic (social si... nu numai) si ce tratament (critic si medical) i se cuvin tovarasei doctor, in mod evident o persoana „justitiara“ in deriva, cu care e bine sa nu ai de-a face in nici un fel. In deschidere, un Cuvint inainte batut la masina pe o pagina lipita cu aracet ne informeaza fara drept de apel, pe puncte, ce „insemneaza“ sa fii om: – „A FI OM – insemneaza sa fi ramas de «stinga» daca ai fost «de stinga»... adica de partea celor multi si mereu oropsiti (sa nu fi dat foc satului... de focul... barbatului...)“. „A FI OM – insemneaza sa vrei sa lupti pentru bunastarea si libertatea poporului tau, inclusiv prin a-l face sa cunoasca adevarul...“. „A FI OM – insemneaza sa apreciezi cartea Ligiei Tidbad.“ Voi fi, deci, inuman. Ligia Tidbad – o figura acra, destul de in virsta – ne priveste intransigent si incruntat prin ochelari dintr-un autoportret grafic de pe pagina alaturata, reprodus si pe coperta... Dedesubt citim o alta varianta a titlului cartii, cu explicatii confuze, vadind o clara fuga de idei: Si totusi: QUO VADIS?/CARTE DE VERSURI in catrene/Romania – Societatea ultimului deceniu al mileniului II DIAGNOSTIC... SOCIAL SI... TRATAMENT...!/ Catrene asociate si destinate portretelor unor persoane si personalitati schitate de autoare dupa si la televizor.../Politicieni, mass media, actori, oameni de cultura si nu numai... prezentati ca portrete/(nu toti prezenti ca persoane) in expozitiile autoarei. Autoarea, membra PSM, are „caracter“: ea nu s-a dezis, asemeni altora, de crezurile ei comuniste de pina in 1989.

Nefiind cititor al Socialistului sau al Romaniei Mari, nu cunosc si nici nu ma intereseaza activitatea de „publicist“ a Ligiei Tidbad. Cit despre „grafica“, nu e vorba decit de niste mizgaleli ce se vor fidele. Cartea sufera de paranoia, cu pusee isteroide. Are 240 de pagini si costa 20000 lei. In schimb, nu are pagina de garda, nici cuprins. Grosul il reprezinta o sectiune cu catrene dedicate unei „galerii“ cu zeci de „portrete“ ale unor „personalitati si persoane de la TV“: oameni politici de toata mina, de azi si de ieri, actori, ziaristi, scriitori, cintareti sau realizatori de emisiuni televizate, surprinsi in diverse ipostaze: Emil Constantinescu, Ion Iliescu, Nicolae Vacaroiu, Petre Roman, Nicolae Ceausescu, Cornelius Rosiianu, Tamara Buciuceanu, Adrian Paunescu, Alexandr Lebed, Ion Dolanescu, Adriana Bahmutan, Gheorghe Mudava, Lazarescu si Muraru, Gavril Dejeu etc. etc., cu indicatiile de rigoare intre paranteze. Unele nume sint scrise gresit (Emil Hosu). Iata un catren despre tribunul Vadim: „E navalnic – dar e drept –/ Are suflet, e cinstit,/ La dusmani le tine piept/ De popor este iubit“ si unul despre Andrei Plesu (Dilema, Ministru de Externe): „E drept ca are o Dilema/ Dar stiu ca omul este apt/ Sa dea raspunsuri la problema:/ De partea cui este de fapt?“... Alte serii de catrene sint dedicate familiei: „mie, Ligia Tidbad“ si „sotului meu“ („Iata-l si pe sotul meu,/ Cu fes ca un pui de dac,/ Se intreaba tot mereu/ Ce necazuri ii mai fac“). Grupajul se incheie cu un Epilog („Incercarea de-a schita/ Dupa TV este grea!/ Ii schitez din prima runda/ Ei dispar intr-o secunda...“ s.a.) urmat de o „galerie de familie“ (desene fara versuri): „Eu (Ligia Tidbad) 24 mai 1981“, „Gioni – sotul, 20 mai 1981“ – fata-profil, „Gioni la TV! 3 mai 1998“ – cu caciula in cap si picioarele goale, privind la TV..., „Gabi Badea, 5 februarie 1978“ – copilul, fata-profil, „Fanel Stefan Nicolici – frate, 1959“ etc. Apoi, „dupa portrete fara catrene, din nou catrene, dar fara portrete!“ dedicate unor prezentatoare TV, lui Silviu Somacu (PSM) si „Lui Mircea Badea si Theo (Antena 1)“. Sectiunea finala cuprinde poeme-poeme, in care spiritul tulburat si confuz al Ligiei Tidbad se hodineste in panseuri melancolice de genul: „Noiembrie imi vesteste ca Octombrie/ In care mi s-au intimplat nefericiri.../ Nu va mai veni decit la anul/ Noiembrie pare cald – pentru ca numele lui e cald si catifelat...“ (Noiembrie). Sau intru iubire devotata: „Dar nimeni nu stie, insa vor afla/ Ca si tu, drag om, scrii cu mult talent/ Si-ntr-o buna zi, cartea-ti vei lansa/ Dar nu prea ai timp s-o scrii in prezent.../.../ Vreau sa-ti scrii cartea – amintire vie/ A atitor nazbitii ce-ai infaptuit./ Fiindca tu si Creanga in copilarie/ Parca ati fost frati, dar l-ai depasit! – Sotia ta, Dr. Ligia Badea (Tidbad) 1996“ (Sotului meu).

Dar se si razvrateste, cu turbare si „caracter“, impotriva „tradarii“: „Urit gest ai mai facut/ Pe Funar c-ai Tabarit.../ Vrind sa dobori un stejar/Care se cheama Funar“ sau a „dusmanilor“: „Tu speri ca stinga sa se sparga?/ Dar vei iesi din ring pe targa!/ Stai linistit in banca ta,/ Cu stinga te vom matura“ (Pe ring...), inclusiv a „dusmanilor tarii“: „Cabala vrea sa ne-nghita,/ Deci masonii nu-s elita./ Feriti-va, oameni buni,/ Si de-astfel de capcauni!“(Cin’va trage-n noi, dupa 22?!), justificind, previzibil, ca „La noi nu e extremism, ci e pur patriotism!“. Si, in final, citeva mostre extrase din „nota biografica“ semnata... „Biograf“ (ghici ciuperca cine-i?): „Autoarea volumului de fata are in manuscris romane autobiografice si beletristice, si lucrari din domeniul parapsihologic, un roman filozofico-religios, doua volume cu sute de articole politice de dupa ’89...“, „Mosteneste talentul sigur al frumoasei sale mame... dar si intelepciunea bunicii Elena (cu stramosi in Pireu – Grecia – dar si in Rimnicu Vilcea si Judetul Olt, Slatina...) o fina diagnosticiana.“ etc. Din decenta, ma opresc aici.


Nicolae UTICA
Valea Jiului/Valea Plingerii
Texte selectate – 1
Centrul Judetean al Creatiei Populare Mehedinti, Drobeta Turnu-Severin, 2000, 106 p., f.p.

Sa trecem acum in Valea Jiului, impreuna cu un autor care, desi a mai fost o data „executat“ (pentru un volum de versuri) in paginile Observatorului cultural, pare sa nu-si fi dat seama de asta, sau, mai stii, sa-i fi placut. Drept dovada, ii trimite Victoriei Luta, cu multumiri, un volum-document: articole de presa (reportaje, anchete, foiletoane, tablete, fiziologii si portrete, „texte selectate“) ambitionind sa alcatuiasca un fel de „monografie“ a vietii din Valea Jiului dupa 1990. Poate nu intimplator, volumul a fost editat la Centrul Judetean al Creatiei Populare Mehedinti. Spre deosebire de monstruozitatea produsa de Ligia Tidbad, cartea de fata, cu un motto din Tagore, are pagina de garda, are si cuprins, dar confunda, aiurea, lista articolelor publicate de autor cu... referintele critice! Majoritatea articolelor au aparut in ultimii ani in Curentul, dar si in diverse foi din Petrosani sub pseudonime ca: Ion Teleaga Decuseara, Alina Rahba, Ioan Dan Guresu, Nini Savon. Citeva titluri: Nedeia momirlaneasca, Poetul Adrian Paunescu vine in Vale, Caracatita nu moare, dar nici nu se preda, Descalecarea lui Miron Cozma in Valea Jiului, Anul I.D. Sirbu la Petrosani, Consiliul local Petrosani, calare pe banii poporului!, Petrosani, file de tranzitie, Al. Florin Tene – premiat de Ambasada Frantei, Un nou apel catre lichele, in premiera la Petrosani. Nicolae Utica se straduieste, cu mijloace intelectuale precare, de reporter social-cultural improvizat, sa arate ca in demonizata Vale a Jiului „traiesc si oameni“, cu obiceiurile, greutatile si micile lor bucurii, e preocupat, animat de bune intentii, de un spirit de dreptate – ca o adevarata „constiinta a Vaii“ – de conflictele, coruptia si evenimentele ultimilor ani. Utica scrie greoi, impiedicat, rudimentar, cu un vocabular tipizat, textele, in general descriptiv-informative, sint un amestec de compunere subinginereasca si limbaj de lemn, impanate cu efuziuni naiv-conservatoare, pline de improprietati de limbaj.

Nivelul sau intelectual (provincial, rau de tot) e, totusi, ceva mai decent decit cel al unui Romeo Beja. „Aprecierile“ cu privire la cultura se cuvin, de aceea, privite cu multa intelegere, chiar cu compasiune. Intereseaza, intrucitva, latura documentara a cartuliei. Cind autorul se apuca sa literaturizeze insa, efectele sint catastrofale: „In fiecare zi a fiecarui an, la fereastra Muntilor Carpati o privighetoare cinta evadarea in exilul de exceptie“. Iata si o mostra dintr-un text despre o sarbatoare a romanilor bastinasi din Valea Jiului, nedeia momirlaneasca: „Despre ea se cuvenea scrierea unei epopei. A fost stirnita de virtejul istoriei si al timpului. Era frumoasa ca secolele de zbucium care au nascut-o. Prinsi de mina ei magnifica si nelinistitoare, copii si batrini, femei si barbati erau «purtati» in eternitate. Impreuna participau la nasterea unei poezii presarate cu extaze pure, de care numai linistea marii ar fi in stare“. Cele citeva „poeme“ presarate pe parcursul volumului sint, de asemenea, lamentabile. Un exemplu: „Cedrii rid si pling/ pling si rid/ stare feerica/ lunga cit moartea./ Pe corzi de lira/ David cinta/ vestindu-ne/ Intiietatea Invierii/ treptele devenirii/ eternitatea“ (Extaz). In loc de „postfata“ este reprodusa, inclusiv in facsimil, o scrisoare trimisa din Sibiu, la 7 aprilie 1999 de catre Prof. Gh. Precupescu, redactor la revista Iisus Biruitorul, „publicatie ce apare cu binecuvintarea sfintului sinod al Bisericii Ortodoxe Romane“. Unde-s doi, puterea de „sfarimare a tiparelor“ creste: „Mai omul lui Dumnezeu, cu matale, pur si simplu, nu e de glumit... Ai impins sondarea posibilitatilor de sfarimare a tiparelor existente, ajungind sa fortezi usi ale expresiei lirice, pe care le credeam inchise pentru totdeauna. Auzi, Domnule, dintr-un act in stil administrativ – o cerere – sa poti crea o autentica poezie patriotica, in stare sa te emotioneze!“ Fericiti cei saraci cu duhul...


Cornelia COSTIN
Rugaciune
Editura Info-team, Bucuresti, 1998, 88 p., f.p.

Poetesa in timpul liber, Cornelia Costin este (aflam din cartea de vizita care-i insoteste volumul trimis la redactie) expert parlamentar la Camera Deputatilor. Cartea ei de versuri intitulata, pios, Rugaciune (pe coperta: Rugaciune) este dedicata „lui Nic si celor doua «izbinzi» ale noastre“. Dar autoarea nu s-a multumit sa scrie doar pentru familie (cum ar fi fost mai cuminte), ci a vrut sa arate si altora cit e de „sensibila“. Coperta este ilustrata cu o reproducere dupa Tonitza. Cuprinsul lipseste: dupa ultimul poem urmeaza coperta. Merita apreciata calitatea hirtiei. Altfel, poemele nu sint decit niste biete versificari infiorate de gospodina romantica, un kitsch duios, liricos, lesinat, cu metaforioare sentimentale, un panteism bucolic cu infuzii evlavioase care justifica demodatul si, vai, peiorativul calificativ „poezie feminina“. Ele exprima, ca sa zic asa, sufletul unei femei cumsecade, „la locul ei“: „Ma las cucerita de trista biruinta/ A ne-ntinarii si-nteleg, Preabune,/ Ca nu suntem facuti doar pentru suferinta.../ Suntem farame sfinte imprastiate-n lume“ (Ma rog de tine, Doamne...). Traditionalismul intimist e, probabil, si un mod de a iubi. Oricum, in spatele recuzitei puritatii pilpiie bucuria secreta de a se simti inca femeie, in ciuda trecerii navalnice a timpului: „Ma pipai. Regasesc dorinta, viata/ Simt cum ma-mpotrivesc navalnicei tristeti“ (Ma simt imprastiata peste lume...). Culmea naivitatii literare cu dulce ambit: autoarea nu se poate abtine sa-si incerce puterile in doua glosse (una dintre ele cu accente de film nord-coreean): „Clipele, zilele, vietile trec/ Umbre si raze mereu ne petrec/ Ganduri si stele ne-ntampina-ades/ Multe pe lume mai sunt de cules/ Zboara cocorii mereu si revin/ Viata si moartea-s eternul destin“. Sa o lasam, dar, pe poetesa noastra de duminica sa-si versifice in tihna manastirestile-i elanuri intru ispite tandre, „savoarea clipei demiurgice gustand“: „Nu te-a miscat singuratatea mea/ Desi iti intuiam povara grea de astre.../ Priveam cum pasul obosit ti-era:/ De mine te-ascundeai sau de destin, sihastre?...“ (Plangeam).


Marin MOSCU
Gioconda din versuri
Editura Revista V, Focsani/Vrancea,
64 p., f.p.

Inca si mai slabe sint poezelele profesorului vrincean Marin Moscu din volumul Gioconda din versuri („subtil“ titlu!), editat de Revista V din Focsani. „Indraznelile“ metaforice si disponibilitatea tematica ale acestui suflet duios sint ceva mai accentuate, dar versurile – care par scrise de un adolescent bleg, neajutorat si nu prea citit – nu depasesc stadiul de peltea metaforico-simbolica, rulind dupa ureche intr-un discurs rudimentar, plin de pretiozitati stingace, de metafore la distanta care cad ca nuca-n perete („oxigenul scris al cititorului“) de majuscule puse aiurea si de expresivitati involuntare psihanalizabile, mai toate poncifele modernismului romanesc din anii ’60-’70, basca folclorismele edulcorate gen „Cenaclul Flacara“: „Nisipuri miscatoare, flori de nisip./ In ochii calului mingiiat pe crupa/ Ea pune imagini pe ochii obositului/ Si invita calaretul dupa...“ Dupa aceasta mingiiere complice a calului pe crupa, asistam, emotionati, la ingereasca urcare pe o statornica scara a mugurilor poetului: „Doamna inima/ Riuri de soare/ Ma desprimavareaza/ Sorbind/ Statornicia scarii/ Pe care mi-am urcat mugurii“ (Nisipuri miscatoare) si la botezarea din priviri a unei sabii care uneste, falic, poezia cu iubirea pentru istoria neamului: „Am mingiiat-o din priviri/ Si i-am spus «tara»/ era o sabie pietrificata/ Iesind majestuos/ Dintr-o calimara.../ Pentru ca cercetatorii/ Ce si-au pus inima pentru cetate/ Nu si-au putut-o deslipi/ De adevarata istorie/ Si i-au pus numele continuitate!“ (Sabia de lucru). Iata si Crezul lui Marin Moscu: „Poezia imi cade in brate/ Si-mi cere impacare:/ Metafore – lacrimi,/ Sarut – epitet./ Cum poate Gioconda sa fie/ Pictata in versuri/ Pe inima vasta/ A unui poet?“ Sa te strici de ris, nu alta...

Florentin Smarandache este un caz mult mai special, un excentric traznit. Matematician si informatician „patafizic“ stabilit de vreo doua decenii in America, el se indeletniceste si cu literatura, unificindu-le printr-un fel de teorie devenita, cu timpul, emblematica: „paradoxismul“ si care i-a creat o anumita faima, ajunsa in Romania in special pe extrem de dubioasa ruta Curierul romanesc – Academia Dacoromana. Printre cei influentati de el se numara, cred, si un client al acestei rubrici, oradeanul Gavril Cotutiu, pe care l-am inclus atunci in linia postulatelor Scolii de vara de la Plovdiv si a nemuritorului Gangio Gangev. Fl.S. a publicat in mai multe volume (de proza si de versuri), chipurile deliberat aberante, un „manifest paradoxist“. In Istoria literaturii romane a lui Dumitru Micu, Smarandache figureaza la „optzecisti“, intre... Gh. Iova si Gh. Craciun (!). „Paradoxismul“ sau este sintetizat in aforisme paralogice si axiome patafizice, uneori puse in versuri gen „Pe o strada lunga-scurta/ Se ducea un om venind/ Era-nalt si mititel/ Si-avea parul lung si chel“. Volumul de care ma voi ocupa aici, Prin albe si clasice epii tarzii este scris in colaborare cu Gheorghe Niculescu. Imposibil de stabilit ce contributie are fiecare. E greu de spus daca limericks-urile, catrenele, fabulele, „cintecele aproape populare“, blestemele, „pastilele“ si „povestile“ sale rimate sint stupide sau jucate, dar banuiesc ca autorul intretine deliberat – in spirit paradoxist – aceasta ambiguitate. Unele sint copilareli gratioase.

Altele sint in stilul rimatorilor ceausisti: „Stim cum sa facem soarta;/ Drepti si demni noi stim sa fim,/ Stim sa pretuim mult pacea/ Caci ne place sa traim/ Stim, stim, stim!“. Si inca: „Mereu acest pamint va naste fiare/ Si vinzatori de Tara si Popor/ Vor omori copii cu-ale lor gheare/ Iar mamele ii vor jeli cu dor“. Iata acum o „fabula rebusista“: „Povestea nu-i lunga:/ Domnul Rebutache/ Voia sa ajunga/ Precum Rebusache./ Si s-a exprimat/ El, anagramat/ Dar n-a debutat/ Fiind agramat/ MORALA: mai avea de invatat“. Iata si niste „creionari facute cu pixul“: „Nu avea vederi progresiste, ci doar colorate“. „Cel mai tinut in sah e... jocul de table“. Umorul e, oricum, sub nivelul din revista Urzica: „La Babele din Bucegi/ In vacanta vin mosnegi/ Tot in vacanta, tataia/ Se va duce la Mamaia,/ Numai eu, in vremea asta,/ Cu copiii, cu nevasta/ Si cu soacra – implicit/ – azi pe Timpa am sosit/ Cred ca ati ghicit cum sint“ (Ilustrata din concediu). Nu, nu am ghicit. Si, intrucit nu m-am lamurit pe deplin asupra dlui Smarandache, promit sa revin asupra altor creatii ale sale cu o proxima ocazie, evident, in cadrul aceleiasi rubrici.