OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1989. O luna mai in care isi arata dintii soarele de dimineata. Lucram de vreo ora la traducerile tehnice la serviciu, cind o colega m-a chemat la telefon. Am auzit vocea matinala, dar tulburata a lui Madi. „Trebuie sa ne vedem cit mai repede.“ Vocea era tare serioasa. Timpul nu mai putea sa astepte. Mi-am facut „bilet de voie“ de la sefa. Madi nu voia sa ne vedem la ea acasa, ca si cum i-ar fi fost frica de ceva. Eram eu insumi agitat cind am ajuns la terasa cu pricina, un bufet dintr-un cartier muncitoresc, nu departe de locuinta ei.
Cum i se intimpla rareori, Madi nu-si gasea cuvintele. Era data peste cap. Asteptam sa-mi spuna de ce ma chemase aici cu atita graba. Cam banuiam despre ce poate fi vorba: auzisem la Europa Libera ca Madi a trimis o scrisoare de sustinere a disidentilor ieseni Dan Petrescu si Luca Pitu, critici ai regimul Ceausescu.

Mama imi spusese ca n-ar fi bine sa ma mai vad cu Mariana Marin, caci este, cu siguranta, urmarita. Inca un motiv sa ma simt sub presiune, dar imi dadeam seama ca voiam s-o vad, mai ales acum. Stateam amindoi in picioare, cu toate ca erau locuri libere la mese. Nu aveam stare nici unul, nici celalalt. Madi isi aprinsese o tigara din care tragea, fara sa scoata o vorba, dar tacerea ei parea sa spuna mai mult decit daca ar fi trancanit fara oprire. Tragea regulat din tigara cu aerul acela absent al omului care este si nu este intr-un loc anume. Aveam impresia ca prezenta mea o linistise intr-o oarecare masura. Pe neasteptate, a inceput sa vorbeasca: „Stii, Peter, de azi nu mai am serviciu. Gata, m-au dat afara, gata...“. Nu simteam reverberatia timbrului linistit al vocii, plin de seninatate, ca atunci cind glumea sau se autoironiza, uneori fiind chiar cinica. Oricum ar fi fost, chiar cind era neputincioasa in fata lumii, totdeauna iradia o caldura aparte, care venea dinauntru. Ironia – abia o platosa, ca sa se apere de absurd. Cinismul – pentru ca nu stia sa-njure. Aveai impresia ca-si domina cu suveranitate vulnerabilitatea ei, uneori imensa; prin cuvint isi dobora dusmanii unul cite unul. Asa cum prin poezie reusea sa se piarda – cum reusesc putini poeti ai lumii – in dimensiunile metafizice, tot asa prin cuvinte imblinzea adesea viata.

Nu, de data asta simteam in vocea ei o debusolare profunda. Ca si cum si-ar fi pierdut pamintul de sub picioare. Dupa ce-a rostit cuvintele a parut mintuita de teama si durere. Ca si cum simpla pronuntare a cuvintelor ar fi eliberat-o de povara sensului lor. Acelasi zimbet ii aparea pe chip cind era mica si se bucura de-o intimplare inexplicabila, lasind s-o dezlege misterul. Mi-a zis, cuprinsa de liniste: „Peter, ma astept sa vina in orice clipa sa ma ridice Securitatea, sa ma-ntrebe ce mi-a trecut prin capul asta reactionar, de oi fi scris ce am scris, scrisoarea aia, stii, dar tie iti spun, nu mai puteam tine in mine, intelegi, ma intelegii?!?“. Fara slujba era o parazita pentru societatea socialista multilateral dezvoltata. Si daca nu-i venea de hac Militia, atunci o putea termina, cu siguranta, Securitatea.

O tradatoare de tara. O unealta a Occidentului. Abia atunci mi-am dat seama cu adevarat ca Madi devenise unul dintre foarte putinii disidenti din tara noastra. Nu facea parte dintre aceia care s-au sprijinit pe renumele lor in strainatate, nici pe sustinerea lor din cercurile inalte ale puterii comuniste din tara. N-a dat niciodata din coate, sa iasa in fata si sa profite de pe urma gestului ei, ci a ramas un om care a facut cu modestie ceea ce i-a dictat constiinta.

Da, Madi devenise o dusmanca a regimului comunist. Cind o pironeai cu privirea, nu vedeai defel o luptatoare pe viata si pe moarte, asa de blajin arata. Mint, si inainte ea se luptase pe viata si pe moarte intr-un razboi de o suta de ani, in nenumarate clipe suferise alaturi de Anne Frank, traise si sentimentul disperarii, al iubirii si al mortii in obsedantele ateliere. Din care s-a reintors de fiecare data. Purificata.

Am inteles abia acum: Madi era un om puternic. Ma simtea ca-i sint alaturi, cu toate ca nu scosesem nici un cuvint. Poate ca vorbisera ochii mei, chipul meu. Deodata, s-a schimbat la chip; la fel de repede cum isi cistigase seninatatea, si-a pierdut-o pe data: „Din ce-o sa traiesc acum? Ia spune-mi, ce ma fac?!?“. I-am zis ca o sa fim citiva prieteni alaturi de ea, o sa-i aducem mincare, o s-o ajutam cum putem, si cu bani, n-o lasam de izbeliste. S-a uitat la mine si aveam impresia ca se uita prin mine si tintuieste soarele ala antipatic cu dinti. Ma inselam, Madi nu se uita la soare, se uita in ochii mei, fix, sa vada cit adevar pun in vorbe, daca vorbele mele s-ar putea preface vreodata in fapte; ca si cum mi-ar fi cintarit cuvintele intr-o balanta, la fel cum mosnegii, inainte s-o porneasca la drum, isi incearca toiagul, sa fie siguri ca lemnul mai tine de-un drum.
A zis ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat: „Atunci totul este bine“.