OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

reviste straine
Numarul 396 din martie 2001 al revistei Magazine littéraire are ca „dosar tematic“ La nouvelle Poésie française. Nu e vorba aici numai de poezia scrisa in Franta, ci de fenomenul viu, in miscare al poeziei scrise in intregul spatiu francofon, din Belgia pina in Canada, Elvetia romanda, Maghreb si Antile. Prezentarea „introductiva“ si coordonarea ii apartin lui Jean Michel-Espitallier. Grupajul debuteaza cu articole teoretice despre poezia moderna si emergenta noilor scriituri, ca si despre o serie de „figuri majore“ ale poeziei franceze actuale. Sectiunile se intituleaza Du côté de la francophonie, Écritures et expérimentations, La poésie dans la cité, in final fiind prezentata o Petite bibliothèque poétique – dictionare si antologii de poezie franceza, precum si un program ultraselectiv al principalelor evenimente poetice din Franta (spectacole, dezbateri, expozitii si chiar... marsuri, in total... 5000!). In rolurile principale ale prezentului grupaj – Alain Bosquet, Denis Roche, Claude Michel Cluny, dar si noile experimente, poezia sonora, poezia actiune, revistele de poezie, poezia si computerul, poezia si muzica rock... Dintre eseurile care ne-au atras cu deosebire atentia amintim doar citeva: Pensée et poésie de Michel Deguy, La nouvelle poésie à contraintes de Bernardo Schiavetta, Antiles: du cri à la parole de Benoit Conort, Nouvelles experimentations de Jacques Donguy, L’argent de la poésie de Jean-Marc Baillieu, Les lieux de la poésie de Lionel Hantzberg... Concluzia ar fi aceea ca poezia poate fi, de fapt, pretutindeni, o „poezie diseminata“.

de ici, de colo
Ultimul numar (2/2001) al revistei clujene Apostrof are in prim-planul critic... autoarele, in ipostaza de comentatoare sau de comentate: un articol al Martei Petreu despre recenta carte de articole politice a Gabrielei Adamesteanu (Cele doua Romanii), Irina Petras intr-o „serie“ despre „a treia femeie“ din proza Ioanei Dragan si despre psihologismul feminin din cartea lui Al. Protopopescu, Romanul romanesc interbelic... Oarecum in acelasi sens, ni s-a parut a fi deosebit de interesant si suplimentul revistei – publicat in cadrul programului Interferente culturale romano-maghiare – cuprinzind prima parte a unei dezbateri despre Imaginarul colectiv: mai precis, o masa rotunda despre imaginea maghiarului in cultura romana si a romanului in cultura maghiara. Au participat: Ion Pop, Galfalvy Zsolt, Marta Petreu, David Gyula si Liviu Malita. Interventia ultimului ne-a retinut cu deosebire atentia, legata fiind si de un proaspat publicat volum despre Liviu Rebreanu (teza de doctorat a lui Liviu Malita, cunoscut in ultimul deceniu ca un foarte bun sociolog al literaturii). Volumul respectiv propune o serie de perspective de interpretare incitante, ilustrate si in amintita interventie din care citam un fragment revelator pentru cele mai sus afirmate: „Cred ca ar fi extrem de interesant de aprofundat aceasta fascinatie a barbatului roman pentru femeia unguroaica in romanele rebreniene. Avem tipologia femeii usor accesibile, cochete etc., cum este Roza Lang, dar avem si femeia visurilor, a idealurilor atit la Craisorul Horia, cit si la Apostol Bologa, uneori chiar femeia interzisa ca in cazul Craisorului Horia. Atractia fata de femeia maghiara, este limpede, vine si din faptul ca ea este altceva, pentru ca contrazice intregul cod in care barbatul a fost crescut – si poate si faptul ca apartine unui alt grup decit celui propriu. Nu este opus ca citadinismul mai pronuntat al culturii maghiare, contrapus conservatorismului rural romanesc, sa joace si el un rol. Aici tot sociologii ne pot ajuta; probabil ca femeia maghiara devine oarecum mai inaccesibila si mai atractiva, mai provocatoare...“.
Din sumarul numarului de fata al Apostrof-ului ar mai fi de mentionat fragmentele despre Romania din jurnalul lui Lev Tolstoi, o pagina de proza de Alexandru Vona si un emotionant in memoriam Constantin Tacou de Marta Petreu.

Numarul 1,2,3/2001 al revistei aradene de cultura Arca acorda o atentie sporita fenomenului poetic actual. Editorialul lui Vasile Dan este insa mai curind rezervat – realist, am spune noi, cu atit mai mult cu cit apartine unui poet: „...doar regimurile de dictatura sau autoritariste au creat poetilor privilegii suplimentare. Ele l-au mituit pe poet, moral si material, i-au cumparat cu bani grei – uneori, vai, cu treizeci de arginti – sau cu titluri academice, politice, administrative – talentul (atunci cind acesta a cedat). I-au creat in locul libertatii reale de gindire, de expresie, de creatie, sinecura. Nu l-au lasat sa scrie poezie, ci au facut altceva: l-au pus sa scrie poezie. O comanda sociala directa sau indirecta. In acele «productii» se putea lesne citi atit autorul cit si coautorul, «beneficiarul» lor. Pe de alta parte exista in dictatura un alt stimulent, unul paradoxal si tragic, al nasterii poeziei adevarate. Regimul insusi avea functia unei inchisori. Se si numea la inceput «lagarul socialist». Or, se stie, in inchisoare a inflorit intotdeauna poezia. Ea era consecinta compensatorie a unui spatiu al libertatii interioare, care scapa si sfida totodata cele mai severe interdictii exterioare. [...] Am iesit din sinecura (as vrea aici sa nuantez: nu toti cei care beneficiau de ea, la reviste, la edituri, de exemplu, au scris la comanda) sau din inchisoare (perceputa nu stricto-sensu, ci, asa cum am aratat, mai larg), iar libertatea ni se pare un cistig prea aspru. Sintem somati nu doar sa fim poeti (scriitori) ci si poeti (si scriitori). Pentru multi e prea mult. Pentru multi e prea tirziu. Pentru unii insa, putini la numar, mai flexibili, mai adaptabili social, nu. Dar o drama tot se consuma“. Ca un pandant, semnalam interviul tinarului poet basarabean Mihai Vakulovski cu tinarul (fost) poet basarabean Stefan Bastovoi, mai nou monahul Savatie, calugar la o minastire rusa si redactorul unei reviste ecleziastice nonconformiste Ekklesia. Pentru ca, in minastirea respectiva, Monahii tot citesc carti...

O cu totul alta fata incepe sa arate, dupa recenta schimbare redactionala, revista clujeana de cultura Steaua si ne face placere sa constatam acest lucru. Ne bucura, de asemenea, faptul ca publicatia a inceput sa grupeze in jurul ei multe din cele mai importante voci critice din Ardeal (si nu numai), acordind o atentie lucida celor mai importante aparitii editoriale ale momentului (printre semnaturi intilnim nume ca: Diana Adamek, Ruxandra Cesereanu, Mihai Dragolea, dar si mai vechiul „nucleu tinar“: Mihaela Ursa, Horea Poenar). O interesanta dezbatere propune, si de aceasta data, ancheta revistei, caci tema (Centru vs. provincie), desi ultrabatuta, e inca departe de a fi epuizata, iar colaboratorii sint, in general, voci semnificative: Adrian Marino, Ioana Bot, Lucian Vasiliu, Monica Ghet, Ovidiu Pecican, Mihaela Ursa, Ion Vadan, Ioan Muslea, Ion Pop. Binevenite sint observatiile de istorie literara ale lui D. Vatamaniuc pe marginea corespondentei Eminescu-Veronica Micle.

conflict
O drastica punere la punct a lui D. Tepeneag vine din partea lui Marin Mincu, care, in numarul 67 (2925) al Cotidianului de joi 22 martie 2001, p. 8, publica prima parte a un devastator articol intitulat Strategii ale „autocanonizarii“ (D. Tepeneag). Iata un fragment „contondent“ la adresa ambitiilor canonice tepenegiene: „Este de-a dreptul ridicol-induiosatoare sfortarea unora de a intreprinde orice pentru a fi «canonizati» inca in viata si a intra de pe acum gloriosi in manualele scolare. In loc sa scrie opere neperisabile, ei manevreaza indecent culisele tuturor institutiilor (ministere, universitati, reviste, cenacluri etc.) sau apeleaza lingusitori la generozitatea cointeresata a unor personaje mediatizate (lideri de grupuscule, academicieni, «mari critici», «omologatori» de ocazie, «revizionisti» la moda, «demolatori de profesie» etc.) care sa-i ia in seama si sa-i adauge fraudulos pe listele salvatoare. [...] Pentru a atrage rivnitul «canon» si asupra sa, «sexagenarul parizian» (cum singur s-a autodefinit) foloseste o metoda persuasiva eficienta nu tocmai nobila; se amesteca tantos in toate dezbaterile criticii – chiar daca nu are informarea si competenta necesare – cu un aplomb smecheresc, incercind doar sa iste zarva literara si sa se afle mereu in centrul atentiei. Cind i se demonstreaza ca nu prea se pricepe la evaluari critice, atunci recurge la tonul bascalios si la atacul sub centura. Daca i se raspunde la obiect, cu argumente specifice, oniristul dimbovitean se inflameaza galopant ca un baiat de cartier ce este si – in spirit gascar – il santajeaza pe Nicolae Breban (directorul revistei) sa nu-l mai publice deloc pe cel ce a indraznit sa-l puna la punct“. „Obiectul“ polemicii (apararea de catre Marin Mincu a operei lui Sadoveanu impotriva „decanonizarilor“ operate de catre D. Tepeneag intr-un articol publicat in Contemporanul din 8 februarie 2001) e rezolvata, fara drept de apel, in favoarea celui dintii. Altfel spus, Marin Mincu (indepartat dintre colaboratorii Contemporanului pe motive de disensiuni cu autorul „oniric“) ii da „lectii“ sadoveniene lui Tepeneag: „Nu de o limba «frumoasa» (un cliseu depasit in exegeza romaneasca deja dinainte ca Tepeneag sa se fi stabilit la Paris!) e vorba, ci de un idiolect poetic specific, care nu poate fi tradus cu usurinta si, pe de alta parte, nu «inspiratia rurala» se afla in centrul sadovenismului canonic [...] Sadoveanu nu este un simplu scriitor de «inspiratie rurala» ci un scriitor universal, preocupat sa sondeze virstele arhetipale ale individului [...]. Argumentul «perimarii» lui Sadoveanu pentru ca «nu se vede in librariile pariziene» este pueril“. Insa, cum in lumea noastra literara nu prea se intimpla nimic intimplator, nu putem sa nu legam polemica si de apropiatele alegeri de la Uniunea Scriitorilor, unde Tepeneag il sustine pe N. Breban, iar Marin Mincu s-a lansat, impetuos, in competitie.

la colt
In Adevarul literar si artistic, an X, nr. 561, 27 martie 2001, p. 5, tinarul Daniel Cristea-Enache isi sarbatoreste plin de importanta patru ani de cind a publicat prima cronica literara in paginile generoasei reviste. Intre timp s-au adunat 200 de cronici, fapt ce se cere, nu-i asa?, marcat cum se cuvine, prin etalarea propriei biografii „exemplare“. Cititorii au astfel nesperatul prilej sa afle amanunte inestimabile din viata faimosului critic D. C.-E. Bunaoara, faptul ca acesta si-a indeplinit „ca la carte“ stagiul militar dupa terminarea Facultatii si ca nici in aceste dure conditii nu a lipsit de la „apelul saptaminal al revistei“. Un bilant zdrobitor, in care intra si un trecut de globetrotter: „am scris pentru Adevarul literar si artistic si la Bucuresti, si la Snagov, si la Sinaia, si la Neptun, si la Bran, si la Budapesta, si la Rio de Janeiro. De o suta nouazeci si noua de ori am cumparat aceasta revista si m-am citit, cu o emotie orgolioasa, in paginile ei“. D.C.-E. profita de ocazie pentru a ne servi si alte inestimabile date de istorie literara, informindu-ne ritos ca a scris despre iubita sa revista si in Vatra, dupa care tinarul cronicar insira, pe jumatate de pagina, profilul, istoria si colaboratorii publicatiei, intre care se regaseste, bineinteles, orgolios. „Alibiul“ este provenienta presupus-obiectiva a textului, scris pentru un dictionar: „Va accepta oare Adevarul literar si artistic sa se scrie despre el in paginile sale? Macar la cronica numarului 200, si cu un alibi profesional atit de puternic, merit si eu sa mi se faca aceasta favoare. Academia Romana, domnilor! Nu Academia Catavencu!“ Din pacate, lauda de sine nu numai ca nu miroase a bine, dar discrediteaza moral un autor inca „in formare“.