OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

reviste straine

Dosarul din numarul pe luna octombrie al revistei Magazine littéraire este dedicat centenarului Emile Zola (scriitorul a decedat, dupa cum se stie, in 1902, in conditii inca neelucidate). De fapt – dupa cum precizeaza in deschidere Pierre-Marc de Biasi – este vorba despre „o alta fata“ a personalitatii, un Zola „cu totul nou, excesiv si fragil, constructor de mituri si arhitect de vise“. „Le plus grec de nos romanciers“ – declara despre el, intr-un interviu acordat aceluiasi Pierre-Marc de Biasi, Henri Mitterand, autor al unei monumentale biografii „zoliene“. Despre „celalalt Zola“ – nu „naturalistul“, ci imaginativul, liricul si profeticul Zola – se pronunta, in articole de opinie, eseuri sau interviuri, Colette Becker, Jacques Noiray, Jean-Louis Cabanes s.a. Claude Duchet comenteaza semnificatia culorii rosii in opera scriitorului (Zola Rouge sang), Françoise Gaillard il situeaza pe autor in sfera „stiintei vesele“ nietzscheene (Le Gai savoir zolien), iar Michele Sacquin il prezinta – cu ocazia unei recente expozitii – ca pe un „mitograf al realitatii“, pledind, la rindul ei, pentru o alta imagine decit cea consacrata. O incitanta „relectura“ este propusa si de catre Philippe Hamon. Alain Page scrie despre „ultima batalie“ a lui Zola in cadrul Afacerii Dreyfuss, in vreme ce Jean-Pierre Leduc-Adine comenteaza critica de arta a romancierului, a carui angajare in favoarea democratiei (vezi, in primul rind, Afacerea Dreyfuss, adevarat act de nastere al intelectualului critic) a fost vehement atacata, in epoca, atit de la extrema dreapta cit si de la extrema stinga. „In dezbatere“ este si chestiunea – inca neclara – a asasinarii lui Zola. Nu lipseste nici o prezentare a... site-ului Emile Zola de pe Internet. „Dosarul“ este asezonat cu numeroase fotografii de epoca – unele inedite – ale scriitorului, surprins, de multe ori, in ipostaze amuzante. Sint reproduse, de asemenea, caricaturi si manuscrise in fotocopie.
In afara „temei“, merita semnalat un interesant interviu luat de Thomas Regnier lui Tzvetan Todorov cu ocazia aparitiei unei noi carti a teoreticianului: L’invention de l’individu.


de ici, de colo

Numarul 19 al revistei Art&oll apare intr-o formula redactionala oarecum modificata. Astfel, printre „redactorii-seniori“ il intilnim, alaturi de Ioan Big &Co, pe... Radu Cosasu, iar printre noii redactori – pe tinara noastra colaboratoare Alexandra Olivotto. Radu Lupascu preia „atributiile“ lui Costin Grigoras, scriind – la rubrica „Olimpul titanilor“ despre istoricul trupei Yes si, in continuare, despre epigonii acesteia de pe intreg mapamondul (Yespigonii). Sa existe oare o legatura intre plecarea lui Costin Grigoras si (discreta) reorientare a revistei, mai putin agresiva la adresa muzicii „comerciale“?
O parte dintre „yespigonii“ recomandati de Radu Lupascu sint portughezi, ca si muzicienii de jazz despre care scrie Virgil Mihaiu in partea a doua a interesantului sau serial Saptamini portugheze. La fel de interesanta este si partea a treia din serialul lui Marcian Petrescu despre Istoria muzicutei in blues. Foarte bun, ca de obicei, documentarul Punk story realizat de „monografistul“ Ioan Big. In acest numar — despre „veteranul“ Lou Reed si Velvet Underground: „Anul acesta Lou Reed a implinit 60 de ani. Un guru al intelectualitatii urbane americane conformat intr-un mediu artistic ce a intuit inaintea britanicilor potentialul expresiv al muzicii Punk“. Lou Reed face parte dintre cei care au „imbatrinit frumos“. Nu acelasi lucru se poate spune despre bunicutii cei rai de la Rolling Stones, ne asigura Emil Stan intr-un articol fulminant intitulat, sugestiv, Gerontorock. S-ar zice ca autorul se straduieste sa calce pe urmele vitriolantului articol al lui Costin Grigoras despre Tom Waits... Uneori chiar reuseste. Sa luam, ca mostre nu neaparat „epigonice“, citeva caracterizari ale lui sir Mick Jagger in ipostaza actuala: „Zimbetul sau vicios, de bosorog care rivneste dupa pubertate, nu poate fi intrecut decit de sclipirea apoasa a ochilor cautind afacerea cea mai banoasa. Latele unsuroase, implantate recent, vor sa evoce nepasarea tinereasca de acum 40 de ani.

Dar vai, nu a ramas decit nepasarea ce evoca, mut, Sympathy for the Devil, poate nici asta“. Iata-l si pe Keith Richards: „Acest monstru sacru, purtind cruciulite de metal legate cu sirma de smocurile de iarba uscata lipite de craniul diform, zimbeste din cind in cind cu o intentie tandra. Zimbetul sau dezgoleste dintii de lemn putreziti pe alocuri, si lintita i se revarsa generos pe barba. [...] Sintem in vecinatatea incoerent isterica si insistent hidoasa a lui Ozzy Osborne, intepenit in ritualul sau personal de Black Sabbath, fara urma de mister ramasa, intr-o goliciune seaca cum numai timpenia poate atinge in versiunea ei finala“. Concluzia – Mick, Keith si Ron au ajuns niste „nostalgici ai mausoleului“, promotori ai degradarii etc... Mda. Interesant ni s-a parut a fi si articolul lui Florin Silviu Ursulescu despre formatia Phoenix (Cioburi), in special pentru „anticiparile“ sale: „Cert este ca s-au imprastiat in cele patru zari. Nucleul de baza (fara Baniciu, de ce?; alt mister comentat in fel si chip, niciodata lamurit multumitor) printr-o fuga spectaculoasa, demna de o legenda croita, pe care Nicu l-a povestit in primul volum al amintirilor sale (aparut la Nemira), dar care apare (nu multi stiu acest lucru) intr-un Almanah Catavencu, naratiune care constituie de fapt prima naratiune a volumului 2 (asteptam cartea, Nicule!)“.
Ar mai fi de mentionat – evident, pozitiv – bogatele informatii din toate genurile muzicale, prezentarile unor albume rock „de toamna“ propuse de Ovidiu Moldovan, rubrica de „noutati“ Ecouri si anticamere, atractivele pagini de muzica clasica realizate de Oltea Serban-Parau, crochiurile ludic-cinematografice ale lui Alin Ludu Dumbrava, scrisorile de la cititori (ca de obicei, vii si pe faza) si opiniile dezamagite ale Cristinei Chirvase despre polemica Alexandru Dabija-Horatiu Malaele.

Numarul 2 al revistei lunare de atitudini, polemici si idei deci, lunar editat de Academia Catavencu cu sprijinul Fundatiei Anonimul e in vizibil progres fata de primul. Dosarul despre Intelectualul roman in ultimii 12 ani contine destule texte destepte si incisive scrise de tineri autori cu nerv si nervi (in sensul bun). Sigur, exista si texte mai putin reusite, glumite fara cine stie ce miza (ceea ce nu e neaparat ceva rau). Oricum, pe ansamblu, e de bine. Editorialul Un om destept al redactorului-sef Laurentiu Staicu ne pune in tema cu privire la unghiul simpatic-dubitativ al „atacarii“ temei: „...nici nu mai vreau sa aud de intelectuali, sa vorbim mai degraba de profesori, scriitori, pictori, fizicieni. Poate asa e mai simplu, cine stie? N-am reusit sa aflu ce este un intelectual, dar am aflat ca intelepciunea populara romaneasca poate sa dea mina cu rafinata gindire anglo-saxona. Pentru colegii mei de metrou intelectualul este un om destept, insa naiv, se multumeste cu vorbe, ca si cind n-ar sti ca banii «face totul». Pentru colegul meu de breasla, Nozick, intelectualul este tot un om destept, dar neadaptat, un naiv legat pe viata de spatiul paradisiac al scolii“. In pagina 3, colaboratorul nostru Alexandru Matei publica un text caustic si nervos de tipologie intelectuala: Sfinta treime. Din cine e alcatuita „treimea“? Din H.-R. Patapievici, Nicolae Manolescu si... „oamenii de fotbal“ (Procesul etapei e citat – pe post de referinta – in cadrul articolului). Citate nu mai dam, ca sa nu se mai spuna cine stie ce. Constantin Hostiuc vorbeste Despre intelectual, ca ne-jumatate, poetul Iulian Tanase gloseaza despre Poezia ca profesie iar Anca-Cristina Dan (Paris) scrie despre Mitul romanului Geniu. Merita semnalate si contributiile unor intelectuali consacrati: eseul cu titlu „empsonian“ – deci: ambiguu – al lui Solomon Marcus (Sapte tipuri de intelectuali), interviul acordat de istoricul Neagu Djuvara lui Filip-Lucian Iorga (Trecutul este viu), sau contributia lui Marius Oprea (Istoria de la jugul ideologic la hamul politic). Deci... daca revista va reusi sa-si cristalizeze un profil mai distinct, o „identitate“ mai clara, va fi si mai bine.


reviste craiovene

Ilustrat cu reproduceri de imagini ale urbei realizate de pictori locali, numarul dublu 8-9/ 2002 al revistei craiovene de cultura Mozaicul contine un inspirat grupaj despre identitatea culturala a Craiovei: Dam cu sic din Isarlak! Nota Bene: titlul „barbian“ (preluat si de catre craioveanul prin adoptie I. D. Sirbu) este scris cu i din i la „sic“ si cu a din a la „Isarlak“... Initiativa ii apartine lui Ion Buzera, „responsabilul“ numarului de fata, iar rezultatele sint mai mult decit pozitive... Textele se citesc cu mult interes si cu o reala placere. Iata-le, in ordinea publicarii: „Craiova-Isarlak“, instructiuni de folosire de Sorina Sorescu (un eseu despre „craioveanul“ I.D. Sirbu); apoi, „Heterolimbajele Craiovei“ de Ion Buzera, un articol din care simtim nevoia sa citam si un fragment „bilantier“: „Prin ceea ce are mai vizibil, mai «exportabil», mai valabil, Craiova – ca si alte orase ale tarii – poate impune solutii alternative, formule «in raspar», de-centralizate, care sa nu aiba nimic sau mai nimic de-a face cu variantele «oficiale», poate exploata resursele de creativitate locale in directii neasteptate, experimentale, «hibride», condensate, «aiurite» si radical-dislocante» [...]. Revista Mozaicul care – in ciuda oricarei suspiciuni de parti-pris – nu poate fi scoasa din discutia de fata, chiar asta a facut de la inceputurile ei in noua serie: a acordat credit total «heterolimbajelor» eseistice, prozastice, poetice, plastice, muzicale etc. Si rezultatele s-au vazut: este «focarul», vrind-nevrind, al culturii craiovene si al culturii care se face astazi in Oltenia, intr-o comprehensiune reciproca de neconceput prin redactii uitate de vreme si de lume [...]. Revirimentul formidabil al culturii craiovene pe care l-a obtinut intr-o perioada atit de scurta Mozaicul este dovada cea mai clara a latentelor locului (cu dimensiuni realmente greu de evaluat), latente care fusesera mai mult sau mai putin obnubilate pina la aparitia sa si in virtutea carora e de presupus ca va evolua in continuare“. I-o dorim si noi! Alte titluri de retinut: Unde infloresc utopiile de Gabriel Cosoveanu, Chei pentru Isarlak de Ion Militaru, Metropola Isarlak, responsabilitate si exceptie de Horia Dulvac. Buzestiul meu de Sergiu Ioanicescu, fragmentul memorialistic Ideologul din inchisoare de Anatolie Panis. Retinem, de asemenea, prezentarile de evenimente culturale „la zi“ din urbea de pe Jii: Testamentul literar al unui infanterist din Craiova de timisoreanul Robert Serban, La noi, la Craiova – buletin de stiri de Nicolae Coande, Craiova – un posibil spatiu al eternei reintoarceri de Miruna Mateias, Elite artistice craiovene pe esicherul confirmarilor mondiale de Al. Firescu. Si, nu in ultimul rind, interviul realizat de Carmen Stefanescu cu regizorul Emil Boroghina: „...si eu am indraznit sa gindesc la citeva roluri...“ Pe scurt: o „fata noua“ a Craiovei culturale...

O fata mult mai imbatrinita – cam ca a Uniunii Scriitorilor – ne ofera cealalta revista craioveana „de traditie“: lunarul Ramuri. E adevarat, totusi, ca fatada sa contine, ici-colo, si unele lucruri care merita citite: bunaoara, Situatia „literara“ a Europei de Bogdan Ghiu (pornind de la colocviul si cartea Identitatea literara a Europei, Paris, PUF, 2000), sau posomoritul interviu acordat de Mircea Iorgulescu lui Nicolae Coande. De un kitsch care merita uitat este insa incercarea de proza (?) a lui Alex. Stefanescu (O noapte de neuitat). In pagina 2, Eugen Uricaru comenteaza emfatic Festivalul Zile si nopti de literatura. Nimic nou... In rest – tot felul de lucruri, mai mult sau mai putin monotone. Totusi o surpriza: in paginile 16-17, citeva „celebritati“ locale raspund unei intrebari „pentru membrii Filialei Craiova a U.S.: La ce carte lucrati? Iata „celebritatile“: Gheorghe Danisor, Ion Georgescu, George Geafir. Calitatea textelor – modesta – ne face sa ne gindim la niste „ramuri“ cam uscate. Preferam Mozaicul...