OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

reviste straine
Numarul pe iulie-august al revistei Magazine littéraire contine un dosar dedicat... depresiei: La dépression – de la mélancolie à la fatigue d’être soi. In prim-planul grupajului se afla un interviu acordat lui Didier Raymond de catre filozoful Clement Rosset, care, in ultimul sau volum – Route de nuit – isi analizeaza propria suferinta depresiva. Interesante sint si consideratiile despre destinul social si literar al depresiei. „Nietzsche e un depresiv cronic. In ceea ce ma priveste, nu sint decit un depresiv ocazional“ declara, modest, autorul, adaugind: „deviza filozofiei mele, exprimata de mai multe ori ici si colo, este: «Linisteste-te: totul merge prost». Cind am inteles ca nu pot eradica total chestia asta, am decis ca e mai bine sa traiesti in buna intelegere cu propria maladie si, chiar daca nu poti spera intr-o victorie, sa faci in asa fel incit sa nu te lasi invins. Nu m-am vindecat, dar am facut ceva progrese gratie acestei strategii“. Tulburarile depresive ca manifestari ale „suferintei identitare“ sint analizate din unghi psihanalitic de catre Alain Ehrenberg, in relatie cu „emergenta individualismului contemporan“. Tot din perspectiva psihanalitica abordeaza chestiunea si Pierre Fedida, care vede in creativitatea depresivilor o „creativitate a autoerotismului“. Bernard Forthomme intreprinde o incursiune in istoria culturala a melancoliei, incepind din Antichitate, trecind prin accedia medievala si ajungind la formele moderne de „alienare“ sociala.

O mare parte a „dosarului“ este dedicata analizei melancoliei organice a unor autori celebri: Flaubert si Maupassant, Virginia Woolf si Sylvia Plath, Michaux, Styron (Darkness Visible) si Scott Fitzgerald, V.S. Naipaul si Phillip Roth, Primo Lévi si Georges Pérec, dar si a unor personaje literare precum Oblomov. O mentiune speciala merita comentariul lui Lionel Richard despre doi romancieri germani (Karl Philipp Moritz si Peter Hartling) care, la doua secole distanta, au descris – oarecum asemanator – patologia sindromurilor depresive. La fel – pasionantul eseu al lui René de Ceccatty (Mélancolie et fluctuation) despre melancolia scriitorilor japonezi; trebuie spus ca aceasta nu are nimic in comun cu depresia europeana, ci este mai curind un tip de exercitiu spiritual, o „suspendare a judecatii“ asemanatoare cu epoché-ul husserlian. Este citata, in acest sens, o scriere din 1212 a pustnicului Kamo Ciomei, Hojoki, repovestita si la noi de M. Sadoveanu in Povestile de la Bradu-Strimb... In finalul articolului, autorul ofera o „scurta bibliografie a depresiei japoneze“. Departe de a fi „exhaustiv“ (surprinde, de exemplu, absenta lui Cioran din acest „tablou depresiv“), excursul in istoria culturala a melancoliei propus de Magazine littéraire merita din plin aprecierile noastre.

de ici, de colo

In Romania literara Nr. 38 Alex. Stefanescu isi exprima simplu si direct identitatea literara, lingvistica, politica si temperamentala incercind sa explice De ce scriu cu a din a. „Scriind cu «a» din a facem un imens serviciu propagandistic limbii romane. Ii evidentiem latinitatea, intr-un mod simplu si direct, inteligibil imediat de catre milioane de oameni din alte tari. Orice inscriptie in limba romana – de pe un pachet de tigari, de pe frontispiciul unei ambasade – aduce aminte, prin intermediul cuvintelor scrise cu a din a, ca sintem latini, si nu slavi (asa cum cred multi). Ca sa nu mai vorbesc de ziare si reviste, chiar si de cele abandonate in tren“. „Noi trebuie sa luam in considerare cuvintele care conteaza cu adevarat, care emotioneaza, care au o irizatie mitica si vom constata ca, daca ele contin un a, acel a este in cele mai multe cazuri derivat dintr-un a latin“. Amestecul de umor involuntar si demagogie al acestor consideratii emotioneaza: „Daca notarea unei vocale in doua feluri ni se pare o corvoada si ne face sa ne vaicarim inseamna chiar ca nu mai e nimic de sperat in Romania“. Urmatoarele consideratii ne scutesc de alte comentarii: „...mi-as fi dorit ca imediat dupa 1989 toti intelectualii sa revina la scrierea cu a din a, pentru a ne demonstra ca se situeaza intr-un raport de continuitate cu perioada interbelica, respingind [...] tot ce s-a intreprins de-a lungul a peste patru decenii pentru a ni se falsifica modul de a fi. [...] Din nefericire, nu s-a intimplat asa. Academia Romana a salvat situatia, ne-a obligat sa fim demni.“ Un punct de vedere „nedemn“ exprima, in editorialul Cum scriem, Nicolae Manolescu, care, spre deosebire de A.St., este si... membru al Academiei Romane: „Asa cum am declarat in citeva ocazii, noi am fi vrut sa punem capat unei dispute fara sens, care ameninta sa devina stupida, cum este aceea a scrierii cu a din a, ca aproape unica revendicare a reformei ortografice“.

Trecind in revista opiniile aparatorilor oficiali de ultima ora ai a-ului din a, directorul Romaniei literare aminteste, pe rind, „demagogia completa“ a lui A. Paunescu (presedintele Comisiei de Cultura a Senatului, obsedat de relatia dintre „unitatea nationala si unitatea limbii romane“), ingrijorarea lui E. Simion care „s-a plins ca s-a ajuns la o veritabila „schizofrenie“ din pricina nerespectarii de catre unele edituri si publicatii (intre acestea din urma, Romania literara) a dispozitiilor Academiei“ si argumentele lingvistice „latiniste“ ale Matildei Caragiu Marioteanu. Optiunea criticului e una maioresciana „Cum se poate observa, toata chestiunea latinitatii e otioasa. Ramine aceea a caracterului ca atare al ortografiei noastre: fonetica sau etimologica? De la Maiorescu s-a impus tendinta fonetica. spre binele scrierii, zic eu. E nepractic sa scriem in doua feluri acelasi sunet. [...] De ce atunci arunca vina «schizofreniei» asupra noastra? Cit despre revenirea la adevaratul etimologism, nimeni n-are curajul s-o ceara, desi ar fi forma cea mai inalta de a ne manifesta, nu e asa, latinitatea“. In privinta avocatilor lui a, „problema lor nu e de a avea o conventie care sa fie lesne respectata, ci de una, cum sa zic? respectabila“. Mai putin clara e situatia a-ului la Romania literara unde fiecare scrie cum crede de cuviinta, iar suporterii normei academice domina... Cum ramine atunci cu acel „noi“ redactional invocat de Nicolae Manolescu, dar nerespectat de unii colegi ai sai? Asta da, „schizofrenie“!

plagiate

In numarul din 24-30 septembrie 2002 al revistei 22, istoricul Octavian Iliescu aduce noi probe in dosarul plagiatului din cele patru volume ale Istoriei Romanilor – „vasta opera de sinteza initiata si coordonata de Academia Romana“... O face in virtutea privilegiului de a se numara „printre cercetatorii care, inca din 1960, au luat parte, sub diverse forme, la toate cele trei initiative de infaptuire a acestui ambitios proiect al istoriografiei romane“. Trecind in revista „avatarurile unei colaborari“, autorul inregistreaza modul „original“ de valorificare a textelor, oferind numeroase exemple asezate „in oglinda“, pe coloane. Iata un exemplu extras din volumul IV (e vorba de un studiu despre circulatia monetara in Tarile Romane din secolele XIV-XV): „...textul publicat de dl acad. Stefan Stefanescu in paginile 104 si 106 (p. 105 este plansa) reproduce aidoma, repet, fara trimiterile de rigoare, pasaje intregi din materialul pe care i l-am incredintat in 1977, apoi continua, preluind o idee exprimata recent de dl Bogdan Murgescu si facind, de data aceasta, cuvenita trimitere in nota de la p. 107. Intre cele doua texte nu exista insa nici o punte de legatura logica, astfel incit trecerea de la unul la celalalt apare oarecum fortata“... „Original“ mod – intr-adevar! – de circulatie a textelor in academicul volum... In continuare, Octavian Iliescu aduce o serie de obiectii de ordin istoric textului preluat de academicieni de la Bogdan Murgescu, pentru a constata apoi ironic: „In rest, e locul sa-i multumesc sincer d-lui acad. Stefan Stefanescu pentru deplina incredere acordata contributiei noastre din 1977, pe care, apreciind-o desigur ca un bun definitiv cistigat al istoriografiei romane, a preluat-o aproape integral in Istoria Romanilor si i-a respectat astfel destinatia initiala“. „In loc de concluzii“, autorul face un detasat dar sever comentariu explicativ de ansamblu asupra Tratatului. Citam in extenso: „Initiativa Academiei Romane de a reactualiza in 1995 mai vechiul proiect al tratatului de Istoria Romanilor a fost intimpinata cu serioase rezerve de marea majoritate a cercetatorilor chemati sa colaboreze la realizarea acestei importante opere a istoriografiei din zilele noastre. Nereusita initiativelor anterioare – semiesecul editiei neterminate din anii 1960-1964 si esecul total al tentativei din 1980 – era inca prea apasatoare in amintirea lor, generind neincredere in viitorul noului demers academic.

Poate pentru a atenua reticentele – sau chiar rezistentele – intimpinate, coordonatorii lucrarii au stabilit ca noul Tratat sa preia planul tematic si materialele gata redactate ale editiei esuate din 1980, acestea urmind a fi revazute de autorii lor spre a fi, eventual, aduse la zi. E lesne de inteles ca, in conditiile aratate, redactarea noii versiuni a putut sa se incheie mult mai repede, astfel incit in 1996 textele definitive ale numerosilor colaboratori erau deja la secretariatul de redactie.
Dar solutia aleasa de organizatori in 1995 a prezentat si numeroase neajunsuri. Adoptind integral planul tematic din 1977 si preluind, ca text de baza, materialele pregatite pentru tipar in 1980, noua versiune a tratatului, desi intitulata acum Istoria Romanilor, nu putea evita influenta exercitata de istoriografia sovietica, atotputernica in 1960 si inca prezenta in 1980. Astfel, cliseele uzate ale acestei influente, detectabile in conceptie, interpretare si terminologie, pot fi intilnite frecvent si in textele noului Tratat.

Pe de alta parte, aplicarea solutiei din 1995 a avut ca rezultat o individualizare nesatisfacatoare a contributiilor diversilor colaboratori. Intr-adevar, spre deosebire de editia neterminata din anii 1960-1964, ale carei volume noteaza in tabla cuprinsului, la sfirsit de capitol, numele colaboratorilor si paginile ce cuprind contributia fiecarui colaborator in parte, versiunea nepublicata din 1980, urmata si de Istoria Romanilor, mentioneaza numele colaboratorilor la sfirsit de paragraf, dar fara indicarea paginilor. Aceasta solutie editoriala creeaza insa confuzie si mari dificultati in cazul unor trimiteri bibliografice la un anume text din Tratat, cind este obligatoriu sa se identifice si sa se citeze corect numele autorului care a redactat textul respectiv. Solutia adoptata in anii 1960-1964, individualizind precis fiecare colaborare, era de buna seama preferabila“.
La capatul acestui istoric al istoriilor, Octavian Iliescu pune un diagnostic interesant. Volumul ar fi – in buna masura – rezultatul unor neglijente si pripeli cauzate de necesitatea pregatirii grabnice pentru tipar a materialului, in conditiile obtinerii fondurilor necesare si a impunerii unui termen limita de predare. Dar plagiatul tot plagiat ramine...: „Se pare ca materialele elaborate si predate in 1996 de colaboratori la secretariatul de redactie au ramas uitate in sertare pina in 2001, cind, obtinindu-se fondurile necesare, s-a trecut in mare graba la pregatirea pentru tipar a primelor patru volume. Numai astfel poate fi explicata prezenta unor texte redactate in 1996, alaturi de altele, provenind din versiuni anterioare. Dar nu poate fi explicat in nici un chip gestul acelor autori care, probabil in criza de timp, au reprodus texte apartinind altor colaboratori, fara macar a-i cita“.

In numarul 498 al Dilemei, Alex. Leo Serban taxeaza dur, intr-un articol cu titlu elocvent (Talmes-balmes cu plagiat) revista Centrului National al Cinematografiei. Dupa ce trece in revista „talmes-balmes-ul“ ultimelor doua numere ale Cinema-ului, autorul se refera – intr-un P.S. – la un plagiat a carui victima este: „...In pofida rugamintilor repetate ale directorului L. Damian de a colabora la revista, am refuzat sistematic. Acum, cu numarul 2 in fata, stiu si de ce: «Ce a mai ramas de scos din Cutia Pandorei?» Plagiatul! Ce rost ar fi avut sa scriu in Cinema, cita vreme sint «preluat» – fara ghilimele si fara acordul meu – chiar intr-un text al directorului?! Intr-un articol aparut in Elle (februarie/ 2001), intitulat Cine-a pus Sexul in Film?, scriam asa: «Inainte de a exista sofisticatul film erotic a existat – o sa vi se para ciudat – cinstitul film porno. [...] foarte curind, perversul Hexagon avea sa produca mai multe filme decit SUA [...] de la filme cu putin sex s-a ajuns la filme cu mult sex si apoi la sexuri cu putin film». In Cinema Nr. 2, L. Damian scrie asa: «Inainte de a exista filmul erotic a existat, nu glumesc, cinstitul film porno. [...] mai ales in perversul Hexagon, care a intrecut in numar si imaginatie pe toata lumea dispusa la hot. [...] De la filme cu putin sex s-a ajuns la filme cu mult sex si apoi la mult sex cu foarte putin film».
Nu mi se mai pare ciudat, iar L. Damian nu glumeste; dar nici eu... Astept scuze!“ Iata dar ca plagiatul nu „se poarta“ doar la Academie ci si la alte niveluri culturale „oficiale“...