OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Numarul 389 (iulie-august 2000) al revistei Magazine littéraire are ca tema Tentatia fericirii, de la Epicur la Pascal Bruckner. De la filozofii sceptici si cinici ai antichitatii eline pina in zilele noastre, au fost imaginate si prescrise nenumarate retete ale fericirii. „Dosarul tematic“ de fata exploreaza citeva dintre cele mai cunoscute „retete“ occidentale, concentrindu-se (cum era si de prevazut...) asupra spatiului european si, in special, asupra modernitatii franceze. Pascal, Kant, Rousseau, Sade, Casanova, Stendhal, Schopenhauer, Flaubert, Baudelaire, Wilde, Nietzsche, Freud, Gide, Claudel, Jacques Chardonne, Giono, Delerm, Onfray – iata o parte dintre numele personalitatilor care fac obiectul acestei incursiuni si care tin „capul de afis“... Cu precizarea ca filozoful-hedonist Michel Onfray (cel care, de curind, ne-a vizitat tara cu ocazia aparitiei la Nemira a volumului sau Pintecele filozofilor.

Critica ratiunii dietetice) este in acelasi timp autor si personaj al dosarului, unde semneaza un eseu despre Dietetica antica a fericirii. Pe urmele lui Diogene Laertios (autorul Vietilor si doctrinelor filozofilor), este examinata problema filozofica a fericirii umane la ginditorii Greciei antice, de la Thales la Epicur. La drept vorbind, dosarul ar fi trebuit sa fie subintitulat „de la Thales la Michel Onfray“ si nu „de la Epicur la Pascal Bruckner“ (in definitiv, Onfray e mai tinar decit Bruckner, iar Thales a trait inaintea lui Epicur). Critici si eseisti ca Frederic Vitoux, Max Milner, André Bay, Didier Raymond, Louis Muron, Pascal Acquien, Bernard Delvaille, Alain Buisine, Patrick Wald Lasowski, Gerald Rannaud, Michel Delon contribuie la realizarea unui inventar al discursurilor despre „metodele obtinerii fericirii“.

In deschiderea dosarului, Pierre-Robert Leclercq si David Rabouin scriu despre „fericirea ca idee primita de-a gata“, iar Pascal Bruckner sustine, intr-un interviu acordat lui Robert Louit, ca in ziua de azi „dreptul la fericire a devenit o datorie“ si ca „principalul dusman al fericirii nu este neaparat nefericirea, cum nu sint nici tabuurile sau interdictiile. Cel mai mare dusman al fericirii este insasi fericirea.“ Dincolo de enorma diversitate, ceea ce constituie, peste timp si mode, numitorul comun al „cailor de acces“ catre fericire este, pe de o parte, nevoia (specific umana) de a fi fericit si, pe de alta parte, nostalgia utopica a paradisului pierdut... Pascal si Paul Claudel vad fericirea in credinta crestina, Baudelaire si deQuincey in „paradisurile artificiale“ ale drogurilor, Flaubert in... prostie, Wilde si Gide – in actul gratuit, Giono – in scris, Chardonne – in viata conjugala. Jean-Jacques Rousseau propune o definitie sociala si colectiva a fericirii in vreme ce Sade vede fericirea tocmai in transgresarea normelor... Nu numai filozofii si scriitorii sint chemati la apel, ci si locurile „fericite“ – Venetia de pilda (despre care scrie Frederic Vitoux), sau tinerii cititori si corespondenti ai revistei, care vad fericirea in lectura.

Pe linga acest dosar tematic, Magazine littéraire contine si alte puncte de referinta. Cei interesati de suprarealism pot sa citeasca aici o cronica semnata de catre Dominique Rabourdin despre o carte provocatoare (Scandaleusement d’elles. Trente-quatre femmes surréalistes, de la Eilen Algar la Unica Zurn, aparuta la Editura Jean-Michel Place) a unei bune cunoscatoare in domeniu: Georgiana Colville. Cartea denunta maniera in care artistele suprarealiste au cazut „victime“ sexismului unor „masculi suprarealisti“, precum André Breton, Eluard... Insa in cazul lui Eluard (dar si al altor suprarealisti, precum Aragon, Dali) e valabila si... viceversa, daca ne gindim numai la influenta exercitata de sovietici asupra lor prin intermediul altor femei (uneori chiar sotii ale acestora...). E adevarat ca, la rindul lor, respectivele femei-agenti erau un soi de „victime“ ale unor servicii secrete nu tocmai feministe...