- Lena*
Iulia POPOVICI
Lena a fost cel mai minunat om pe care
l-am cunoscut pînă acum – şi nu neapărat pentru că, după
cum zicea domnu’ Gicu şi chiar propriul ei soţ, era cea mai
deşteaptă femeie din ţară sau pentru că pe la Romană o opreau
cetăţeni pe stradă să-i mulţumească pentru nu ştiu ce
„intervenţie televizată“. Poate nici măcar dintr-un capriciu
personal, cel al ciclotimiei mele constante, pentru care ea era cel
mai bun, cel mai răbdător ascultător.
Cu Lena am rîs enorm şi am
mîncat rafinat (şi ştiu că o vreme, habar n-am cît,
fiindcă durerea se cere îngropată, nu voi mai călca la
French Bakery şi nici la Pescarul sau Legenda). Ştia să
povestească într-un mod unic episoade de pe timpul cînd
lucra la Radio, pentru emisiunea Student Club sau aşa ceva, fără
nici o amărăciune pentru felul în care părăsise instituţia
(asupra ei plutea „spectrul“ plecării în străinătate a
propriei surori). „Şi cu ce să vă trimit prin sat, tovarăşă?“
întreba secretarul de partid al comunei, „Cu fanionul sau cu
activistul?“. Despre epoca dublajelor în direct la filme
strecurate ilegal în ţară, a cărţilor citite într-o
noapte şi pasate mai departe, despre Dimineaţa pierdută făcută
de Cătălina Buzoianu. Trecutul – al ei, al teatrului românesc,
al lumii în care trăia – şi prezentul făceau sens cînd
o auzeai pe Lena, istoriile ei nu erau niciodată simplă anecdotică
pentru urechi profane. Nici chiar atunci cînd vorbeam despre
Midsummer Murders sau Festinul lui Babette, văzut într-o
noapte de insomnie, cărţi poliţiste sau Julian Barnes.
Lena avea o minte dintre cele despre
care se zice că sînt pătrunzătoare, care nu glisează
niciodată pe gheaţa fragilă a superficialului. Şi ştia să nu
facă paradă de ea, era un om de o incredibilă modestie, pe măsura
umorului şi a generozităţii ei. Şi a umanităţii ei cotidiene.
Avea un foarte precis simţ etic, a ceea ce poţi şi a ceea ce nu
poţi, moraliceşte vorbind, să scrii, de pildă, într-o
cronică de teatru (în care nu folosea, cred că niciodată,
persoana I singular). Cînd scria ceva ce-i făcea cu adevărat
plăcere, spune că e o distracţie (şi de multe ori, aceste
distracţii erau exorcizări textuale ale unor dereglaje
insuportabile ale lumii noastre).
În stilul ei renegînd
pasionalul, Lena iubea pătimaş teatrul. („Mi-am zis că, dacă
nu-ţi place, nu mai vorbesc cu tine“ mi-a spus după ce-am văzut
Viaţă şi destin al lui Dodin).
Lena avea un mare dar în a aduce
împreună oameni care altminteri poate nici nu s-ar fi cunoscut
sau, oricum, n-ar fi crezut că au prea multe să-şi spună. „Lena“
era o parolă pentru o complicitate prietenească şi relaţională,
în care ea însăşi era garanţia caracterului şi a
inteligenţei. Ea, cea luptînd contra sentimentalismelor şi
patetismelor, care, totuşi, îşi iubea atît de mult
familia şi prietenii (nu că n-ar fi fost – prea – conştientă
de limitele noastre).
Lena a plecat cu o carte, pe care o
adusesem pentru ea de la Mirella, de la Paris, şi pe care n-a apucat
s-o citească niciodată. Era Seul dans le noir. Dar ştiu că Lena
n-o să fie nicicum singură în vreuna dintre nopţile
imaginabile.
* Acelaşi titlu l-a dat Alice
Georgescu textului ei despre Magdalena Boiangiu din Dilema veche. Ca
şi ea, e singurul pe care-l văd posibil.
- Lena, Magdalena, pe malul lacului citea…
Mirella NEDELCU-PATUREAU
Am rîs mult cu Lena; o parte din
viaţa noastră am traversat-o cu inconştienţă şi cu rîsul
biruitor al tinereţii. Rîsul sau iluzia acestei tinereţi mă
bat să le păstrez şi astăzi.
Aş putea spune doar că am iubit-o
mult şi că a fost prietena mea de-o viaţă, pentru că era ea,
pentru că eram eu… scuzaţi-mi acest citat, dar e universal
valabil, scuzaţi-mi şi lipsa de modestie a apropierii de alte
prietenii celebre. Darul sau pofta de a rîde, mai degrabă
decît de a plînge, un ciudat instinct de autoapărare
ne-au apropiat şi ne-au asemănat de la bun început. Prietenia
noastră a traversat anii şi, o vreme, frontierele. Dar înainte
de a deveni cronicarul politic subtil, criticul de teatru exigent şi
competent, fiinţa integră şi atît de dreaptă, de care
intelectualii bucureşteni se despart astăzi ca noi toţi, copleşiţi
de emoţie, de admiraţie, Lena a fost, pentru mine, o oază de
inteligenţă, de lumină, un partener ideal de jocuri impertinente
şi, pînă la urmă, periculoase.
Umorul e adesea pus la zid în
societăţile totalitare, e un semn indeniabil al unei anume
libertăţi interioare, al unei capacităţi de a gîndi altfel,
dincolo de adevărul unic. Şi, de fapt, asta făceam adesea cu Lena,
cu glumele şi „deraierile“ noastre fals inocente, eram libere şi
ne bucuram de această forţă, pe care o mînuiam, totuşi, cu
prudenţă. O anume libertate puteam avea cu toţii pe vremea aceea,
cu condiţia s-o păstrăm pentru noi, bine închisă înăuntrul
nostru sau bine păzită între prieteni, între suflete
sigure. Un astfel de suflet a fost pentru mine Lena, Magdalena, şi
nu am să-i mulţumesc niciodată destul pentru această ucenicie
interioară, pentru acest rîs liber, pentru senzaţia de zbor
ameţitor şi protejat, între idei, între cuvinte şi
alte lumi visate. Citeam aceleaşi cărţi, venite pe căi ferite din
Occident, prin prieteni care mai ieşeau şi se întorceau să
povestească; de la Eliade şi al său Mythe de l’éternel
retour la Doctorul Jivago al lui Pasternak sau la Archipel du Goulag
de Soljeniţîn, ne împrumutam între noi cărţile
pentru plăcerea de a putea să le disecăm apoi tot între noi,
fugeam împreună pe la rarele vernisaje şi, mai ales, mergeam
la teatru mereu şi mereu. Iosif Naghiu, un prieten drag de pe
atunci, adaptase pentru noi strofa unui cîntec pentru copiii
mereu pe drumul şcolii, şi care devenise „Noi mergem la teatru pe
vînt şi ger, şi ploi, noi nu ştim ce înseamnă
cuvîntul «înapoi»!“, refren pe care-l
intonam cu voioşie pe drumurile noastre, în căutarea
„eternului“ teatral.
Bucuria ei de a trăi era lucidă,
simţul umorului, al grotescului, dimensiune cu care ne ciocneam atît
de des în experienţa noastră comună în România,
o ajutau să corecteze percepţia unei lumi ce s-a dovedit repede
necruţătoare. Ani de zile după plecarea mea din ţară, ne-am
limitat la schimburi rare de scrisori, de mesaje aduse de prieteni. A
venit apoi Revoluţia, viaţa ei s-a schimbat complet, a căpătat
locul pe care-l merita şi pe care şi l-a construit apoi, vreme de
douăzeci de ani, în presa şi în teatrul românesc,
dar între noi nu a fost nevoie să cadă nici un zid. Ne-am
regăsit ca şi cum ne-am fi despărţit cu o seară înainte,
într-un du-te-vino permanent între blocul ei din preajma
Ateneului şi Grădina Icoanei, de unde luam un autobuz ce mă ducea,
pe vremuri, acasă. Ne era greu să ne despărţim, mereu mai aveam
ceva să ne spunem şi nu ne mai opream să ne conducem una pe alta.
Nici acum nu vreau să mă separ de ea, nu voi trăi niciodată
într-o lume fără Lena, voi continua multă vreme să-i
adresez lungi monologuri în gînd, să-i cer părerea şi
să-mi spun, ca întodeauna, „ce-o să mai rîdem cînd
am să-i povestesc asta!“.
În ultimii ani, cînd veneam
la Bucureşti, mă găzduia la ea. În camera unde dormeam şi
care, de fapt, devenise în ultimele săptămîni de
suferinţă dormitorul ei, era o fotografie a ei, surprinsă într-un
moment de linişte, înainte de furtunile care au
doborît-o. Era într-o dimineaţă, undeva la Cetate,
proprietatea lui Mircea Dinescu, fuseseră în grup la o
petrecere, iar ea s-a trezit mai devreme şi s-a dus să citească pe
malul lacului. Mă trezeam şi eu în fiecare dimineaţă cu
chipul ei într-un moment din viaţă pentru totdeauna fericit.
Cred că a închis ochii sub imaginea ei de altădată. Imaginea
asta aş vrea s-o păstrăm, cu adevărul ei simplu şi senin.
- O ironie superioară, deloc cinică,
ci ludică
George BANU
Prietenia cu Lena nu e una din
tinereţe, ci, dimpotrivă, e o prietenie tîrzie, ca
„trandafirii tomnatici“, ultimii trandafiri pe care-i culege
unchiul Vania pentru Elena Andreevna. E o prietenie care s-a impus
natural, firesc, după 1989, ca şi cum ea ar fi fost fructul
neaşteptat al acestei rupturi de destin istoric, al cărui sens am
încercat, ore de-a rîndul, să-l descifrăm împreună,
fără prejudecăţi, locuri comune sau proiecţi inconsistente.
Vorbind cu Lena, înţelegeam lumea, căci cu ea nu vorbeam
niciodată despre teatru, dar el rămînea fondul pe care se
construiau lungile noastre schimburi despre… planetă şi soarta
ei. Auzind-o, aveam sentimentul – fără îndoială, iluzoriu,
dar iluzie utilă – că absurdul obscurităţii din jur se diminua,
că inteligenţa ei putea să-i biruie, parţial, opacitatea.
Gîndirea politică a Lenei era o gîndire clară. Nici
autoritară, nici abuziv încrezătoare, ea îşi cunoştea
limitele, dar nu capitula. Lena ştia să interogheze realul şi să
formuleze răspunsuri pe fond mereu „ironic“. Acea ironie
superioară, deloc cinică, ci ludică, ironia spiritului pentru care
lumea e o ghicitoare cu care îi place să se confrunte. Din
această încrucişare de serios şi umor, al cărui secret unic
îl deţinea, s-a hrănit prietenia noastră, o prietenie care
avea aparenţa vechiului, fără a fi veche.
Eu, cel puţin, cu Lena n-am vorbit
decît în doi, întîlniri încadrate în
timp, fără preambul protocolar şi despărţiri politicoase.
Întîlniri în apartamentul ei sau în parcuri
bucureştene, pariziene, întîlniri calme şi concentrate,
întîlniri fără deşeu, întîlniri cu
combustie lentă, dar constant intensă. Relaţia noastră a fost
dialogală, orală şi intelectuală. O relaţie a cărei justeţe
niciodată n-a fost infirmată. Ea s-a nutrit dintr-un raport cu
lumea care, timp de cîteva ceasuri, ni se părea că-l
împărtăşim fără cea mai infimă reticenţă sau sacrificiu
din partea unuia sau a celuilalt. Această încredere pasageră,
această înţelegere reciprocă îmi lipseşte deja. Cînd
un mare prieten dispare, se pulverizează o parte din noi înşine.
Sigur că supravieţuim, dar, în mod ireparabil, sîntem
deposedaţi de o susţinere şi de un ajutor. Şi astfel, încet,
încet, propriul edificiu se destabilizează, căci sînt
rari cei care n-au nevoie decît de ei înşişi. Astăzi
mă simt mai slab decît ieri.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters