OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pascal BRUCKNER
Iubirea fata de aproapele
Editura Trei, Bucuresti, 2005, 330 p.

Mai degraba decit un roman pasional, Iubirea fata de aproapele este unul intelectual, incendiar cu metoda, nu numai al simturilor, dar si al ideilor. Si, inainte de a va spune povestea, am sa citez pasajul care ofera explicatia titlului. Cu observatia ca Pascal Bruckner nu face sa explodeze numai tabu-urile sexuale, ci si buna pietate religioasa, cu riscul de a fi acuzat de blasfemie. Melanjul celor doua – si Pascal Bruckner nu e primul sa o fi sesizat/pus in aplicare (ma gindesc, de pilda, la Frumosii invinsi al lui Leonard Cohen) – este o reteta sigura de atitare a spiritelor. Iata citatul: „Eu practicam iubirea fata de aproapele, dar mai ales iubirea fata de femeia apropiata, adica cea care va veni dupa. Iar daca unele radiau de fericire mai mult decit altele, erau totusi supuse aceleiasi legi a alternantei. Nimic nu ma intrista mai mult la o femeie pe care o tineam in brate decit gindul ca va fi ultima: o doream proportional cu aceea care avea sa-i urmeze.

Eram un adept fanatic al principiului circulatiei, imi placea amorul in serie, chiar daca nu exclude nici afectiunile, nici predilectiile [...] Magia prostitutiei inseamna disponibilitate fara nefericirea refuzurilor artagoase, juisare minus povara consecintelor. Odata indeplinit contractul, nici o privire, nici un cuvint“. Care este povestea? Sébastien se confeseaza (la persoana I) cititorilor – fara o motivatie precisa a scrisului ( stim, la sfirsit, doar ca el isi relateaza cei aproape zece ani de experienta erotica de gigolo lui Gérald, unul din membrii gruparii Ta Zoa Trekei, din care face si el parte) – in jurul virstei de 40 de ani. Rasfatat de soarta, copil alintat in familie (in detrimentul fratelui, obez si complexat), casatorit apoi, la 21 de ani, cu o femeie frumoasa si energica, Suzanne, avind trei copii si o cariera promitatoare, de diplomat in Ministerul Afacerilor Externe, Sébastien va profita, in ajunul aniversarii celor 30 de ani, de momentul unic in care „destinul iti bate la usa si te ia de mina“, adica de revelatia disponibilitatii sale erotice nemarginite, puse la dispozitia tuturor femeilor si a nici uneia in mod privilegiat. Voluptatea descoperirii trupurilor succesive de femei, asteptarea frisonanta si perpetua a celei ce va urma. Cum declara Dora, viitoarea sa metresa, dar si tovarasa de „meserie“, „prostitutia nu este o meserie ca celelalte. Este o vocatie, cea mai inalta si cea mai abjecta in acelasi timp“.

Toata aceasta istorie romanesca este spusa de narator (Sébastien) cu o fervoare nemaipomenita (Pascal Bruckner reuseste sa intretina intensitatea tonului pe tot parcursul romanului) si e situata sub regimul exceptionalului. Iar prin aparitia personajului Dora Anse-Colombe, focoasa metisa, cu dubla origine evreiasca si antileza, tensiunea e complicata de introducerea celui de-al doilea ingredient, fervoarea teologica: „Inghiteam tot, libidoul ei sententios ma imbata si ma fermeca [...] Mai mult ca niciodata, metresa mea pendula intre Sinagoga si Bordel, reducea religia la o criza de epilepsie erotica. Era la ea un haos al spiritului si al simturilor, un virtej nedeslusit de trivialitate si elevatie, de teologie si pornografie“. In pasajul citat, provocarea metodica a romancierului este cit se poate de (chiar prea) explicita. Trei ani initiali de „iubire mercenara“ in apartamentul extravagant, inchiriat in cartierul Le Marais, pe strada Le-Bout-du-Monde (sic!, n.m.), dublata de „viata normala de tata si sot“ si apoi, odata cu intilnirea Dorei, viata etajata, alimentata de creierul sau „ca un labirint compartimentat“ reflecta atractia insolenta a personajului pentru transgresarea limitelor, pentru „impletirea dintre norma si clandestinitate“. In momentul in care e deconspirat, cind metresa il paraseste si sotia divorteaza, apetitul sau pentru prostitutie scade considerabil.

Ca intotdeauna, Pascal Bruckner transcende eticul, intriga, provoaca simturile, dar si intelectul, imaginind, fara sa-si menajeze cititorul, ipotezele-limita: pina unde poate merge libertatea individuala, descoperirea vocatiei proprii, revolta morala si sociala, cautarea si satisfacerea placerii, cit/ cum poate dura viata de familie si unitatea cuplului, cit de puternica si de adinca poate fi dragostea intre doua fiinte, pina unde putem impinge umilirea, pe de o parte, teroarea, controlul dictatorial, pe de alta. O intreaga problematica amoroasa, in jurul careia se invirt cartile lui Bruckner, romancierul dar si eseistul. Revenind la subiect, compromis social si in ochii copiilor, divortat, exclus zgomotos din gruparea secreta careia ii apartine, Sébastien isi ofera in continuare serviciile publice femeilor de toata speta, de data aceasta nu (numai) din placere gratuita, ci (si) din nevoie de bani. Odata cu reintoarcerea Dorei, care ii accepta propunerea hazardata de a practica aceeasi meserie (conditie pentru a reinnoda legatura lor), incepe o noua perioada ferventa, firul epic se precipita inca o data, acum Dora preia controlul „si pe plan intelectual, si pe plan emotional“, propovaduind, cu orice ocazie si fara nici un discernamint, „un fel de comunism voluptuos“ sau altfel spus, in cheie mistica, „daruirea propriului trup ca activitate sacra“.

Analogiile biblice nu se opresc aici, Dora ii declara inadins unui preot ca se viseaza un soi de „Hristos femela, tintuita pe pat, scormonita, pipaita de nenumaratele miini“, in pasaje care frizeaza, cu buna stiinta a romancierului, limita de sus a constiintei, moralei, disponibilitatii complexe a cititorului. Spuneam ca e la mijloc si un joc al mintii, un pariu al provocarii fatise: pina unde se poate merge cu sfidarea moralei, socialului, dar si a propriei perceptii de sine, cu deturnarea psihologiei amoroase, cu rasturnarea valorilor si instinctelor? Ei bine, se poate merge foarte departe, cu toate riscurile de rigoare (multe pasaje ale cartii au fost cenzurate, unele stirnesc protestul unor cercuri catolice etc.) si cartea nu se lasa, nu cedeaza din „stupoarea“ epico-erotica pina la ultima fila. Finalul este apoteotic, eroul nostru inchide paranteza penitentei si, la curent cu inscenarea careia i-a cazut victima, se reintoarce la vocatia recuperata, alaturi de Dora: „Aceasta este misiunea noastra: ne cere haita venala. Vom cunoaste alte sabaturi, alte dimineti triumfatoare. Vom trai fericiti si vom avea multi amanti.
Dumnezeu este iubire“.