OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ultima vreme s-a vorbit mult, mult prea mult, despre un asa-numit precursorat al lui Mircea Horia Simionescu in linia prozei postmoderniste autohtone. Adica despre MHS ludicul, ironicul, parodicul, livrescul, intertextualul, autoreferentialul, metatextualul, creatorul unei voioase comedii a literaturii. Sigur ca toate aceste etichete ii sint corect atribuite. Totusi, nu e prea putin?! Nu ne aflam oare in primejdia de a reduce formula unui autor hipercomplex si hipersofisticat la un inventar (deja cliseizat) de procedee... „postmoderniste“?!

Nu riscam sa-l anexam – cu cele mai bune intentii – propriilor noastre pledoarii pro domo? Cu bonomia si intelepciunea-i binecunoscute, scriitorul va fi surizind hitru, pentru sine, discret, ingaduitor. (Pesemne ca ne-a rezervat si noua, in taina, ca unor destoinici manipulatori de clisee, un loc, intr-o rubrica mica, intr-o Bibliografie generala actualizata...) Nu-mi amintesc sa fi citit (prin interviuri acordate de scriitor sau cu alte ocazii) vreo marturisire de credinta MHS-ista in favoarea postmodernismului. Dar am citit, in fiecare text al autorului – carte sau articol de revista –, o pledoarie pentru literatura. Pentru ca un scriitor mare e un scriitor si atit, dincolo de canoane, de platforme, de doctrine.

Mircea Horia Simionescu „precursor“?!... Dar un scriitor mare nu anunta pe nimeni, e o insula cu o geografie singulara; duce la desavirsire un mod de a scrie, facind inutila o ulterioara actiune a altora pe acelasi teritoriu; are, deci, numai epigoni, nu continuatori – autorii importanti care vin dupa el merg, trebuie sa mearga pe un cu totul alt drum. De altfel, se vede clar: prozatorii cu relief iviti in anii ’80 – un Mircea Nedelciu, un Gheorghe Craciun, un Bedros Horasangian sau un Stefan Agopian – au, fiecare, propriul drum, propria Provincie imaginara.
Provincia imaginara ce poarta marca MHS se sustrage oricarei incercari de plasare intr-o serie. Aici se desfasoara un joc superior, „cu margele de sticla“. Superior intrucit nu ramine la nivelul unei abile jonglerii lingvistice sau al unor inventive juxtapuneri de referinte livresti, ci implica spiritul, in cel mai inalt inteles al cuvintului. Experimentalistii marunti sint mestesugari, artizani, inventatori de stranii mecanisme fara viata. Un experimentalist ca Mircea Horia Simionescu ilustreaza un model demiurgic; lumile posibile pe care le creeaza sint profund organice, cartile pe care le scrie sint corpuri insufletite, nu mecanisme.

Parodia, pastisa, gestul deconstructiv constituie doar planul de suprafata, comedia literaturii disimuleaza o comedie a umanului. Caci ludicul Mircea Horia Simionescu este in acelasi timp un moralist sceptic, un caracterolog, un umanist – care schimba masca dupa masca si oglinda dupa oglinda. S-a spus ca opera sa reflecta – intr-un joc de oglinzi si de lentile cu grosimi si compozitii variate – o lume de ordin secund, o labirintica lume-biblioteca. E adevarat, dar acest mirobolant imperiu de hirtie nu reprezinta, cred, tinta ultima a autorului, ci „numai“ o vasta, derutanta anticamera ale carei usi se deschid pur si simplu catre Lumea „adevarata“, „reala“, catre „viata vietuita“. Mircea Horia Simionescu ne vorbeste intii de toate despre Om, despre omul tridimensional, istoric „atestat“, si numai o iluzie perceptiva, abil intretinuta de scriitor, ne-a putut face sa credem ca Personajul Ingeniosului bine temperat, al Nesfirsitelor primejdii si al celorlalte carti MHS-iste este un fantezist, artificial Om de hirtie. Literatura MHS-ista propune o ontologie sui generis a umanului (si nu stiu daca neaparat o ontologie „slaba“...). Mai precis, o ontologie a umanului amenintat, in (post)modernitate, de reificare. E in joc o nuanta: s-ar zice ca opera acestui autor pune in scena o butaforie; de fapt, mai potrivit ar fi sa spunem ca ea „descrie“ o lume in deriva ce risca, in „era simulacrelor“, sa se desubstantializeze, sa se converteasca in butaforie.

Ca altadata (si altfel decit) ciclurile romanesti ale unor Balzac sau Zola, cartile lui Mircea Horia Simionescu configureaza o Comedie umana a contemporaneitatii. Ele (toate, nu doar titlurile din tetralogia Ingeniosul bine temperat) formeaza un ansamblu unitar, structurile textuale – cum se stie – proliferind tentacular de la o carte la alta. Multe dintre paginile/(micro)naratiunile modulare MHS-iste ar putea fi citite ca mostre de utopie negativa sau ca nuclee ale unei viziuni distopice asupra lumii. De pilda, Breviarul (Historia calamitatum) e in sine o distopie. Iar biblioteca fabuloasa si anarhica din Bibliografia generala ne pune la dispozitie nenumarate utopii negative in ebosa. Una dintre ele, extrem de graitoare din perspectiva unei (est)etici a artefactului/simulacrului proliferant ce se substituie insidios naturalului/realului, este naratiunea fictiva a fictivului Max Offenbach, Leipzig – oras de carton: un turist descopera terifiat un fals Leipzig in care cladirile, monumentele, strazile, cadrul natural chiar, sint improvizate din „material ieftin de decor“ („Caramida batuta de soare ai jura ca e adevarata (...). O floare smulsa din radacina miroase a pelicanol“).

O „carte“ a unui anumit Louis Chapsel dezvaluie proportiile cosmaresti ale unui dezastru, Fataliatea abrevierii in societatea de consum – limbajul uman „sufera (...) un proces de contragere, de ghemuire, de entorsa“ si e de prevazut ca se va reduce la strictul necesar, monosilabic sau chiar onomatopeic, ori poate matematizat:
„Nu va trece mult timp pina cind, abreviindu-se totul pe masura cerintelor, vom auzi pe strada oameni scurti, in pantaloni scurti, trimitindu-si mesaje ca intre prieteni:
— V 5!
— 48 625 si 1/6.
Atunci, intreaga poveste amoroasa din tinerete a bunicii ni se va infatisa explicita intr-o fractie cu trei binoame“.
N-ar fi deloc lipsita de tilc o eventuala lectura in grila distopica a literaturii acestui inegalabil magister ludi...