OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Va trebui ca cineva să se îngrijească să spună că Mai ’68 a fost, înainte de toate, o poveste de iubire. Faptul că această poveste e cel mai adesea acoperită, chiar de către actorii de atunci, sub tone de comentarii politice, sociologice, ideologice nu-i schimbă cu nimic natura şi, în fond, toată lumea simte acest lucru. [...]

Adevăratul stil din Mai a apărut încetul cu încetul ca ireversibil. După ce şi-a consumat, în supradoză, patosul ideologic (să notăm că partidul comunist nu-şi va mai reveni după aceea; feminismul a avut o viaţă mai grea, dar mumificarea lui e inevitabilă), acest stil, foarte diferit de difuziunea suprarealistă, a impregnat arta şi comunicarea. Există scriitori dinainte şi de după, şi tot aşa cineaşti, pictori sau jurnalişti. Ironie, dezinvoltură, insolenţă, cadraj neprevăzut, condensare şi mobilitate: oare aceste calităţi – stupoare! – nu sînt ele de „dreapta“? Şi nu s-a vorbit oare din ce în ce mai des, după ’68, de Céline, de Morand? În vreme ce dreapta şi extrema dreaptă gen Jeanne d’Arc, dar la fel de bine şi stînga didactică şi repetitivă au aerul că se unesc în aceeaşi reprobare, împotriva aceluiaşi stil. De unde vine el? De pe o altă planetă? Tot ce se poate. Noi sîntem cei dintîi Maişti. Nici un ţel nu-i va mai justifica vreodată pe Maişti. Înspăimîntătoarea lor eficacitate consistă în faptul că ei sînt peste tot împărţiţi, împrăştiaţi, cu neputinţă de localizat, adesea duşmănindu-se în glumă şi lăsînd în urma lor o confuzie vicioasă. Un Maist se simte ca la el acasă la televiziune, dar şi într-o problemă ţinînd de erudiţia pură, îi citeşte deopotrivă pe Kafka şi pe Sade, el este clasic, modern, postmodern şi din nou clasic. Pare frivol, dar este foarte serios. Afacerea Heidegger îl lasă rece. Tehnica nu îl deprimă. El nu merge nicăieri. El călătoreşte inclusiv pe loc. E o particulă cu neputinţă de clasat, un quarc de primăvară.

Fragment din volumul

Războiul gustului, traducere

de Dinu Flămînd, Ed. Polirom, Iaşi, 2002