Mai ’68 În istoriografie

Autor: Fanny CHARTRES | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Raymond Aron zicea că, dacă revoluţia franceză a schimbat, din punct de vedere juridic, societatea franceză, mai ’68 este, dimpotrivă, numai „un eveniment“, un „carnaval revoluţionar“, căruia i s-au atribuit mai multe miracole (sau nefericiri, depinde de punctul de vedere) care sînt adesea asociate „gîndirii magice“ (de care vorbea Aron). Sigur, lunile de după mai ’68 au fost marcate de numeroase reforme. Evoluţiile acestea s-ar fi produs oare fără cele cîteva săptămîni care, într-adevăr, au înfiorat Franţa? Care este astăzi sensul pe care trebuie să-l acordăm lui mai ’68? Se poate rezuma acest eveniment fără să fie denaturat? Patruzeci de ani mai tîrziu, „aniversarea“ lui mai ’68 riscă să multiplice confuziile întreţinute de memoriile divergente.

Arhivele despre mai ’68 sînt extrem de abundente şi mulţi protagonişti mai trăiesc. Istoria factuală a evenimentelor din mai ’68 a fost scrisă deja, totuşi, patruzeci de ani mai tîrziu, editorialişti, eseişti, sociologi, politologi, istorici… tot încearcă să găsească un sens (un alt sens) acestui moment istoric. Primăvara 2008 a dat naştere unei explozii de cărţi, de articole, de dezbateri şi de emisiuni despre mai ’68.

A te situa, în mod pozitiv sau negativ, faţă de această perioadă echivalează cu a te poziţiona corect în luptele politice de astăzi. Scrierea istoriei a fost întotdeauna o armă de război pentru autorităţi sau pentru ideologii. A dovedi prin exemple istorice falimentul ideilor adversarului este demonstraţia ideală în politică. La sfîrşitul lunii iunie, pentru cîteva milioane de persoane, care crezuseră un timp că pot schimba lumea, a venit momentul înfrîngerii politice. Ironia istoriei, acea generaţie ’68 este acuzată că a modificat în profunzime societatea, desigur, în sensul negativ. Mai rău, cei care se pretindeau contra „societăţiii de consum“ sînt acuzaţi că au favorizat dezvoltarea ultraliberalismului şi individualismului. Cu toate acestea, astăzi, nişte cercetători oferă despre evenimentele acestea o privire nouă. Este ea mai obiectivă ?

În mai-iunie, ceva s-a întîmplat în 1968. Ceva mai puţin înainte, şi mai mult după. În acest punct, toată lumea este de acord. Şi lucrul acesta are, fără îndoială, o importanţă, pentru că a declanşat, acum patruzeci de ani, atît uimire, cît şi dispute, atît elogiu, cît şi acuze violente, foarte rar o atitudine „călduţă“, în orice caz. Dar ce s-a întîmplat de fapt? O revoluţie? O mişcare socială? Revolta tinereţii împotriva constrîngerii autoritare? O eliberare sexuală? Triumful individualismului? O schimbare de aer şi de eră politică?… Atîtea interpretări, comentarii, idei generale, nici adevărate, nici false, atîtea eseuri, albume de fotografii, numere speciale în presă au făcut din mai ’68 un uriaş „eveniment de hîrtie“, cum spune pe bună dreptate Philippe Artières.

Un subiect „periculos“

Multă vreme considerat la universitate ca fiind un subiect periculos sau condus de cercetători militanţi, mai ’68 ar putea să-şi regăsească litera de nobleţe, cel puţin în parte, prin deschiderea arhivelor după limita legală de treizeci de ani. Printre apariţiile recente pe tema mai ’68, două cărţi colective ies în relief: în domeniul ştiinţelor sociale şi politice, Mai-Juin ’68 (Mai-Iunie ’68), sub direcţia lui Dominique Damamme, Boris Gobille, Frédérique Matonti şi Bernard Pudal, la Editura L’Atelier; iar în domeniul istoriei, ’68, Une histoire collective (1962-1981) (’68, O istorie colectivă (1962-1981)), sub direcţia lui Philippe Artières şi Michelle Zancarini-Fournel, la Editura La Découverte.

Prima este mai ales o stare a căutării; iar a doua, o adevărată carte de istorie despre evenimentele internaţionale, obiectele culturale, portretele actorilor uitaţi, o carte construită pentru un public larg. Dar cele două lucrări au şi nişte puncte comune: plasează mai ’68 într-o epocă (1962-1981 pentru istorişti, 1945-1975 pentru sociologi), au fost concepute şi scrise de autori din care o bună parte sînt prea tineri pentru a fi fost actori la ’68. După Boris Gobille, 35 de ani, cercetător în ştiinţe politice, care se ocupă de subiectul acesta de 15 ani, ar fi stupid să descalifici din principiu punctul de vedere al martorilor şi al actorilor, dar ar fi bine şi să-l studiezi fără să ai conturi de plătit. Philippe Artières, născut în mai 1968, afirmă că mai ’68 l-a determinat să devină istoric, aşa cum Comuna a deşteptat multe vocaţii. Istoria pe care o practică şi toate metodele istorice actuale provin din această epocă. Iar istoricii care au trăit mai ’68 refuză să facă din acest subiect specialitatea lor, pentru că se tem să nu facă o istorie de fost combatant.

A studia mai ’68 înseamnă şi a resimţi această „absenţă a absenţei“, care este caracteristică lucrărilor istorice despre perioada contemporană: prea multe documente, prea multe mărturii, prea multe memorii, în care se joacă din nou luptele de ieri… În cazul lui mai ’68, e chiar o inflaţie de documente. „În vremea războiului din Algeria sau a regimului de la Vichy, tăcerea învăluia evenimentele“, analizează Boris Gobille, „în timpul lui mai ’68, dominantă e logoreea“. Istoricul Michelle Zancarini-Fournel, una dintre pionierele în domeniu, afirmă că „este momentul să depăşim ansamblul interpretărilor generale, considerînd că aceste lecturi din perspectiva memoriei fac acum parte din istorie“.

„Lecturile din perspectiva memoriei“ („les lectures mémorielles“) sînt, mai ales, cele realizate de unii dintre actorii înşişi, chiar în anii ’70, care văd în mai ’68 doar opoziţia revoluţionară a tinerilor din familii destul de înstărite faţă de părinţii lor sau revolta din epoca „Trente Glorieuses“ împotriva societăţii stagnante, unui gaullisme muribund; pe scurt, o amplă mişcare de dispreţ vesel din partea unor indivizi cărora le place să se bucure de viaţă. Încă din 1978, Serge July, uitînd radicalitatea angajamentelor sale maoiste, foloseşte formula „libéral-libertaire“, într-un interviu acordat revistei Esprit. Formula se va impune. În 1987, este publicată la Editura Le Seuil prima istorie a lui mai ’68, Génération (Generaţie) de Hervé Hamon şi Patrick Rotman. Ei reproşează acestei mari fresce, palpitante, pasionante, că a deghizat evenimentul, concentrîndu-l în jurul martorilor unui cerc închis de intelectuali parizieni, care deţineau monopolul la nivelul discursului şi ocupau poziţii vizibile în domenii precum editurile, media, viaţa intelectuală, universităţile, viaţa politică. „Generaţie“, iată un alt cuvînt care va rămîne. Rotman îl foloseşte şi astăzi: „În mai ’68, o generaţie, baby-boomer-ii, a luat conştiinţă de ea însăşi, întîlnindu-se cu un eveniment întemeietor. Dacă mai ’68 ne tot obsedează este pentru că a fost unul dintre acele evenimente cu o semnificaţie transcendentă, de credinţă colectivă, în care întreaga societate nutreşte speranţa de a trăi altfel“.

Cît despre istorici, ei continuau să cerceteze. Pe 4 august 1989, mulţumită iniţiativei cîtorva dintre ei, cum ar fi Michelle Zancarini-Fournel, se deschide fondul arhivelor private Mémoires de ’68, care va da naştere unui Ghid al resurselor unei Istorii de făcut/Guide des ressources d’une Histoire à faire, creat în 1993, înaintea primului mare colocviu universitar despre mai ’68, din 1994. Această lucrare a pus în lumină numeroase grupuri, asociaţii, ateliere, care constituiseră şantiere de experimentare sau de lupte sociale, aproape peste tot în Franţa. După Bernard Pudal, mai ’68 n-a avut, ulterior, „zile memoriale“/ „jours mémoriels“. Contrar unor mişcări precum Frontul popular sau Comuna. Se poate vedea dominaţia unui discurs, cel mai puternic, discursul studenţilor. Dar atitudinea sindicatelor a contribuit mult la aceasta. CGT-ul (Confederaţia generală a muncii) a încercat să refuze alianţa între studenţi şi muncitori. Chiar dacă au fost depăşiţi de propria lor structură, de pildă în momentul acordurilor de la Grenelle, liderii sindicali au continuat să discute cu guvernul.

Urmarea: în 2008, ne aflăm în continuare într-un vid bibliografic, în ce priveşte mai ’68. Prezenţa excesivă a eseurilor şi a martorilor ascunde, într-un mod paradoxal, acest vid. De atunci încoace, miza acestei aniversări ar putea fi restaurarea acestei istorii sociale, provinciale, ţărăneşti, muncitoreşti.

Studiul trecutului nu poate evita politica prezentului, mai ’68 rămîne un eveniment complex şi simbolic, a cărui moştenire nu încetează, ca şi cea a Revoluţiei Franceze, să fie controversată. Toată lumea spune că urmările din mai ’68 s-au consumat între 1975 şi 1980, odată cu criza petrolului, începutul şomajului de masă, publicarea Arhipelagului Gulag al lui Soljeniţîn, care zdruncină imaginea comunismului, odată cu moartea lui Sartre (1980), alegerea preşedintelui François Mitterrand în 1981 (care împrumutase sloganul lui mai ’68 „Changer la vie“/„Schimbaţi viaţa“).

Pînă la urmă, ce s-a întîmplat în mai ’68? Autorii acestor două cărţi evită să tragă concluzii. În afară de nişte observaţii, cum ar fi cea a lui Boris Gobille şi Bernard Pudal, care afirmă că:

„Orice criză, război sau revoluţie schimbă lucrurile, pentru că oameni care nu trebuiau să se întîlnească vorbesc unii cu alţii. În 1968, poziţiile sociale au fost contestate. S-a putut vedea acest lucru în cazul studenţilor şi muncitorilor, dar şi în cel al preoţilor şi laicilor, orăşenilor şi ţăranilor, bărbaţilor şi femeilor. Oamenii au sperat că vor dispărea frontierele dintre destinele fixate dinainte“.