Mai ’68 în oglinzi paralele

Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Revista L’Express din 1-7 mai 2008 consacră un substanţial dosar – 60 de pagini – lui Mai ’68, „anul care a schimbat faţa lumii“ (titlul de pe copertă). Sacralizat şi contestat deopotrivă, Mai ’68 (francez) satisface – cel puţin la nivelul discursului – gustul francezilor pentru paradox. Mai ’68 n-a făcut victime, deci n-a fost o revoluţie (unii îşi amintesc, totuşi, cîteva incidente de stradă tulburătoare, trăite personal), însă a lăsat urme perene în conştiinţe, a schimbat mentalităţi: a „lucrat“ mai mult la nivel simbolic şi discursiv decît politic şi social. Printre urmările sociale concrete merită însă pomenită crearea unor noi universităţi la Paris (Paris VII, Jussieu şi Paris VIII, Vincennes-Saint-Denis), ca şi, în alt plan, libertăţile cîştigate de femei, de la afişarea minijupei la legalizarea avortului. Pentru Christophe Barbier, directorul publicaţiei, semnificaţia lui Mai ’68 se situează mai ales în registrul simbolic al tinereţii însufleţite de idealuri, de libertate, de puritate: „Aveau 20 de ani şi, dacă ideologiile lor erau false, în schimb nutreau idealuri minunate. 40 de ani mai tîrziu, se poate spune că ăsta era lucrul esenţial...“. Christophe Barbier e destul de critic, fără să fie însă inflexibil: „Poate că ei (cei care vorbesc de un „happening pseudorevoluţionar“ în Mai ’68, n.m.) au dreptate, dar oricum nu trebuie să aruncăm şi baby-boomer-ul cu apa din albia lui Mai ’68. 1968 marchează începutul vieţii şi al individului. El va fi urmat de un consumism egoist, dar şi – mai întîi de toate – de o serie de noi libertăţi indestructibile. 1968 înseamnă triumful toleranţei, care va da naştere unui laxism vinovat, dar şi – mai ales – eroismului umanitar şi exemplarităţii caritative, aceste două bijuterii ale generozităţii franceze. 1968 reprezintă, în fine, cuceririle mîndre ale femeilor. Dintr-o dată, femeia nu mai este «sexul slab», ea e celălalt sex; femeia nu mai este «viitorul bărbatului», ci prezentul femeii“. Barbier le reproşează, totuşi, şaizecioptiştilor derapajele maoiste, poststaliniste, ca şi un anumit „nombrilism“, care i-a ţinut în loc, în „coada trenului modernităţii“... De altfel, şi Christian Makarian, în articolul care deschide dosarul, reproşează aceeaşi disipare, coborîre în fundal, a acelei „France de Mai“ în faţa problemelor actuale, internaţionale, ale mondializării. Christian Makarian deploră „inflaţia verbală a Occidentului“ şi, cu expresia lui Régis Debray, „această maladie a limbajului“, lăsată în urmă de sloganurile Sorbonei, şi care a dus la corectitudinea politică...

Şi totuşi, sînt cîteva sloganuri de neuitat, care, mai mult sau mai puţin desprinse din context, te lasă... visător. O discursivitate dezinhibată şi plină de poezie, cu tot paradoxul implicat de cele două. De la „Soyez réalistes, demandez l’impossible“ sau „Il est interdit d’interdire“ la „Sous les pavés, la plage“ şi „Murs blancs = peuple muet“ , graffiti-urile respiră exact acele „idealuri minunate“ de care vorbea Christophe Barbier, un aer al timpului şi un timp al tinereţii. Anne Vidalie porneşte în căutarea celui care a creat sloganul „Sous les pavés, la plage“: el se numeşte Bernard Cousin şi azi e medic la Tours. A şi scris o carte care se pare că a apărut (între timp) luna aceasta, Pourquoi j’ai écrit «Sous les pavés, la plage» (Editions Rive droite – sic!). În seara de 21 mai 1968, la Café la Chope din Place de la Contrescarpe, „burghezul catolic şi provincial“ Bernard Cousin se întîlneşte cu amicul său, Bernard Fritsch, publicitarul „revoluţionar şi parizian“. Combinaţie picantă atît cît trebuie pentru ca de la bucolicul „Il y a de l’herbe sous les pavés“ înaintat, într-un moment de inspiraţie, de cel dintîi să se ajungă, în cele din urmă la ceva mai hipiotul „Sous les pavés, la plage“ (lui Fritsch „herbe“ i se pare prea naturist şi în fond compromiţător, s-ar putea înţelege mai degrabă haşiş...).

La Cannes, Festivalul, aflat în desfăşurare, se suspendă, membrii juriului (printre care Louis Malle şi Roman Polanski) demisionează. Enervat de insistenţa unui spectator dornic să vadă proiecţiile, Jean-Luc Godard are o replică antologică: „Eu vă vorbesc de solidaritate cu studenţii, iar dumneavoastră o tot ţineţi cu travelling-uri şi prim-planuri. Sunteţi un imbecil!“ (citat în articolul lui Eric Libiot). Touché!

Revista Historia pe aprilie 2008 are şi ea un dosar Mai ’68, cu articole lungi, semnate – cum era de aşteptat – de istorici, în speţă de istorici ai lui Mai ’68. Unul este Patrick Rotman, autor al cărţilor Les Années 68 (împreună cu Charlotte Rotman) şi Mai 68 raconté à ceux qui ne l’on pas vécu. Mai puţin polemică, evocarea lui Rotman e o trecere retrospectivă în revistă a unor fenomene culturale care au făcut istorie: „generaţia topless“, „mini”, „baba-cool“ şi „Nouvelle Vague“. La rîndul ei, Danielle Tartakowski, profesoară de istorie la Paris VIII şi autoare a mai multor cărţi care tratează şi evenimentele din Mai ’68, se ocupă de marile manifestări de stradă muncitoreşti de dinainte şi din timpul lui Mai ’68. În primele două pagini ale articolului semnat de Georgette Elgey (membră a comitetului editorial al revistei Historia, fostă colaboratoare a lui Mitterrand şi autoare a unei monumentale Histoire de la IVe République/ Istoria celei de-a IV-a Republici), îţi ia ochii o poză mărită, în care generalul de Gaulle se întreţine cu Nicolae Ceauşescu – cel dintîi trebuind să-şi scurteze vizita la Bucureşti, făcută pe 14 mai 1968, din cauza precipitării evenimentelor în Franţa... (A.D.)

Magazine littéraire – în şi între 1968 şi 2008

În general, în momentele aniversare se simte nevoia bilanţurilor. Mai mult sau mai puţin îndreptăţită: la o adică, poţi face bilanţuri cam oricînd, pentru că, să fim sinceri, în lumea culturală (unde „culturală“ are un înţeles suficient de larg cît să-i supere pe cei cu orizonturi suficient de limitate) nici un bilanţ nu e definitiv. Numărul hors-série din Magazine Littéraire dedicat lui mai 68 şi intitulat Les idées de Mai ’68 are (cel puţin) două chestii faine: în primul rînd, nu are (aproape deloc) articole inedite. Marea majoritate a textelor au fost scrise de-a lungul anilor, în alte momente, despre Mai ’68 şi alte lucruri legate de fenomen. Nici că se putea mai bine: nu e vorba doar despre Mai 68, ci şi despre discursurile despre Mai ’68 sau despre discursurile despre discursurile despre Mai ’68.

Mai mult şi mai interesant chiar: în facsimil, reproducerea celor mai importante pagini din ediţia Magazine Littéraire din mai ’68. Pe copertă: Rudi Dutschke, Che Guevara, Herbert Marcuse. Revistă tînără la acea vreme (fusese lansată în noiembrie 1966), Magazine Littéraire cuprinde articole despre „noii ideologi“ şaizecioptişti (Che Guevara, Marcuse, Althusser, Rudi Dutschke) şi un interviu, ce merită citit şi recitit, cu Daniel Cohn-Bendit. Spicuiesc, pentru cei gata oricînd să critice „Vestul“ şi pe şaizecioptişti pentru filocomunismul lor: „Societatea sovietică este pentru mine o formă de stat care are caracteristicile unei societăţi de clase: birocraţia reprezintă în ochii mei o clasă şi prin urmare mă opun societăţii sovietice aşa cum mă opun societăţii capitaliste în Franţa. Doar că nu trăiesc în U.R.S.S., ci trăiesc aici. Prin urmare, lupt aici, împotriva burgheziei franceze.“

Se remarcă apoi împărţirea pe categorii a sumarului: „Revolta“, „Urmările în timp“, „Interpretările“. De scris, scriu personaje diferite, în ani diferiţi: Pascal Bruckner e prezent cu un articol din 1996, despre individualismul contemporan ca o consecinţă a revoltelor şaizecioptiste, în timp ce Toni Negri face o analiză a operei scrise la patru mîini de Deleuze şi Guattari (Anti-Oedipe), în care vede „prima «nouă» filozofie în conjunctura lui Mai ’68, dar desigur nu în sensul «noilor filozofi»“. Patrice Maniglier (într-un text din 2006) face o trecere prin filozofiile „freudo-marxiste“ (Reich şi Marcuse) pentru a explica bazele ideologice ale eliberării sexuale din anii ’60-’70. Frédéric Martel abordează (într-un articol din 1996) acelaşi subiect, al libertăţii sexuale, punînd accentul pe chestiunea homosexualităţii şi a feminismului. De citit împreună cu articolul din 1976, semnat de Quelques-unes d’entres elles („unele dintre ele“ adică), „Rîsul femeilor“. De o parte: privirea cercetătorului care trece prin teorii, pentru a afirma în final că „omul sexual modern nu încetează să comemoreze «anii libertăţii sexuale». Aceştia supravieţuiesc drept nostalgie a unui paradis pierdut.“ De cealaltă parte, vocile anonime ale femeilor angajate în mişcarea feminină, care vorbesc dintr-o perspectivă implicată, cu 20 de ani mai devreme faţă de Martel, şi afirmă: „Luarea în stăpînire a cuvîntului şi a corpului a adus cu sine descoperirea trecutului nostru.ş...ţ Luptele femeilor încep prin a fi sexuale. Enunţ tautologic? Reamintire inutilă? Poate...“

Dacă articolele reluate din numere precedente pot fi citite ca perspective critice (sau critic-partizane) asupra temei, articolele inedite de la sfîrşitul numărului, semnate Maxime Rovere şi Serge Audier încearcă să ofere o privire de ansamblu a fenomenelor post-şaizecioptiste, strîns legate de acel mai lung şi fierbinte. Rovere scrie despre „noii filozofi“ şi despre cum discursul filosofic s-a schimbat în anii ce au urmat, dată fiind mediatizarea crescîndă a figurilor intelectuale. Atît Rovere, cît şi Audier aduc în discuţie volumul lui Renaut şi Ferry, extrem de critic la adresa lui Mai ’68 – cel dintîi îi găseşte argumentaţia „complicată“ „puţin convingătoare“, pentru ca cel din urmă să facă o trecere în revistă a curentelor antişaizecioptiste culminînd cu declaraţia lui Sarkozy, care a reuşit să cîştige alegerile cu un discurs în care critica făţiş „moştenirea lui Mai ’68“. Pentru Renaut şi Ferry, pentru Henri Guaino şi Jean Sévillia, pentru Max Gallo şi Jean-Claude Michéa şi, desigur, pentru Sarko însuşi, Mai ’68 reprezintă sursa tuturor relelor. Perspective diferite, aceeaşi concluzie. Sau în căutarea unui ţap ispăşitor provenind din interior.

Pînă la urmă, dacă Mai ’68 este sursa tuturor relelor noastre, ar însemna că anii ’50 erau tare fericiţi. Poate că este vorba de anii unui progres economic avîntat, dar tare mi-e teamă că lui Sarko i-ar fi fost cam greu să se tot căsătorească şi să divorţeze şi să mai şi fie ales preşedinte în atare condiţii pe atunci. Poate că nici nu-şi dă seama şi imaginea sa se cam hrăneşte din moştenirea asta şaizecioptistă.

În rest, Mai ’68 rămîne să fie cercetat în continuare: recenzînd cartea lui Kristin Ross despre „vieţile ulterioare ale lui Mai ’68“, David Rabouin vede, ca şi Kristin Ross, în „convergenţa mişcărilor studenţeşti şi proletare“ unul dintre aspectele „cele mai originale şi mai rapid ocultate“ ale lui Mai ’68. Din moştenirea asta nu s-a ales nimic, ceea ce poate că pe unii îi fericeşte. (C.C.)

Cum se înscrie Mai ’68 în gîndirea franceză din epocă? Care sînt sursele criticii societăţii de consum şi ale voinţei de eliberare sexuală? Marii maeştri ai gîndirii franceze – un Lacan, un Sartre, un Althusser – au fost ei oare bine înţeleşi?