OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La provocarea redacţiei, voi încerca să răspund cît mai argumentat şi mai contextualizat la întrebarea din titlu. E drept că vremea, vremurile nu sînt prielnice nici argumentelor, nici dezbaterilor în care acestea ar putea fi avansate. Pe de o parte, căldură mare, ca-n Caragiale. Şi totodată inflamări retorice, de la stînga la dreapta, dinspre Putere înspre Opoziţie şi viceversa, cu unele excepţii de aplicaţie, cumpănire, nepărtinire. Întotdeauna ceilalţi sînt vinovaţi; noi sau eu, niciodată. Scuze din abundenţă, explicaţii şi motivaţii în cascadă pentru cei din propria tabără. Şi un şuvoi proporţional de incriminări, acuze, insulte pentru cei din tabăra cealaltă...

Aceasta din urmă e vestea bună, asupra căreia voi insista în episodul următor. Pînă atunci, să nu pierdem din vedere partea tot mai goală a paharului. Criza ne reduce salariile şi ne măreşte taxele, scade consumul şi falimentează firmele, provoacă îngroşarea numărului de şomeri şi determină (iată o rază de lumină!) un rating sporit al nesfîrşitelor emisiuni TV care o focalizează. Dacă tirajele ziarelor noastre au scăzut în ultimii ani în mod sensibil, televiziunile, cu cohorta lor de experţi, sînt pe valul interesului public: pentru că, în fine, ele vorbesc şi despre ceea ce ne interesează în mod direct şi palpabil. Subiectul Crizei e mai acut decît dramele telenovelistice şi accidentele plus violurile de la ora cinci servite, acum cîţiva ani, unui public dezabuzat de atîta shopping şi credit doar cu buletinul.

Inocenţi şi hipercompetenţi

Eu n-am reuşit totuşi să înţeleg de pe televiziuni cine este vinovat pentru Criza autohtonă, baremi pentru „particularităţile“ ei în raport cu situaţia din alte state europene. Să fie mai vinovat –escu sau –eanu? Culpa stă în dreptul lui –oană sau în cel al lui –oc? Ca să nu-l acuz, fără temei, pe un politician (sau un potentat) complet nevinovat, o să-i disculp, swiftian, pe toţi. Nici unul din establishment-ul politic, nici un guvernant din aceşti ultimi ani în care toţi au guvernat nu este vinovat pentru nimic. Toţi sînt, deopotrivă, inocenţi şi hipercompetenţi. Şi atunci, apelînd din nou la Swift, vina este numai şi numai a noastră: a întregii populaţii ce resimte Criza. Nu există derogări. Pentru generarea, continuarea şi agravarea Crizei, de vină sîntem toţi. Şi intelectualul care se implică, şi cel care nu se implică. Şi angajatul la stat, şi patronul la privat. Şi cel care, muncind în străinătate, a trimis bani acasă familiei, şi familia care, rămînînd în România, i-a cheltuit. Şi bătrînul care, cu o pensie mizerabilă, e obligat să ia drumul spitalului, şi bebeluşul care, tocmai în aceste vremuri grele pentru ţară, s-a găsit să vină pe lume.

Dacă aş fi cinic şi aş privi din exterior lucrurile, aş spune că şi Gheorghiu-Dej, şi Ceauşescu au avut suficient timp pentru a-şi pune în aplicare politica şi politicile economice. Aproape 25 de ani de „Epocă de Aur“: n-a fost oare destul, prea destul ca Marele Cîrmaci să ne dea linia? Am avut, în schimb, după Revoluţie o reală economie de piaţă, un capitalism veritabil? S-a ajuns incredibil de greu şi de poticnit la aşa ceva; şi numai atunci cînd „de sus“ au venit acele legi care să încurajeze şi să susţină sectorul privat. Piaţa românească, atunci cînd a fost lăsată de către Stat să se dezvolte şi să respire puţin, ne-a asigurat, dacă nu linişte personală, în mod cert o anume relaxare socială şi o timidă, dar cuantificabilă prosperitate.

Bunăstarea vine de la Stat?

Căci Statul dă bani, pensii, subvenţii, servicii, gratuităţi: dar chiar aşa, tuturor? şi pînă cînd? şi de unde? Bun, ni-l putem închipui ca pe un sac plin cu bani; însă cum se umple şi se reumple sacul? Cine contribuie la această operaţiune? Plătitorii de taxe şi impozite; dar ei de unde-şi obţin veniturile, în lipsa unui loc de muncă şi în absenţa (în contracţia) sectorului privat realmente productiv şi competitiv?

În fapt, noi nu traversăm „criza sistemică“ a capitalismului, cum ne învaţă marxistul forte Claude Karnoouh. Noi sîntem în condiţia de a nu avea suficient capitalism; de a ne fi bazat prea mult pe munca în străinătate, în alte sisteme decît al nostru, a sutelor de mii de români contributori în acest mod la un alt nivel de cîştiguri şi un alt nivel de trai. Dar nu poţi la infinit să munceşti în străinătate pentru a trăi decent în ţara ta. Străinătatea cu motorul ei, Occidentul real (nu cel de simpozion multiculti) trebuie aduse în România, copiate, implantate.

Acele contexte private, nedeformate şi nesecătuite de un Centru etatist ar trebui duplicate şi dezvoltate aici. Cînd managementul politic va servi, în mod real, cauza managementului economic, creînd şi întreţinînd condiţiile în care un român, oricare ar fi el, să poată demara o afacere, atunci vom vedea cum economia va „dudui“ şi România, pe ici, pe colo, va înflori.

Dacă eşti artist adevărat, îţi urmezi vocaţia

Micşorînd acum unghiul de cuprindere şi revenind la întrebarea din titlu: mai are rost să scrii literatură în România? Mai poţi să fii artist român? Un răspuns simplu şi esenţialist: oricînd, oriunde şi oricum, dacă eşti un artist adevărat, îţi urmezi vocaţia. Faptul că Radu Aldulescu, de atîţia ani, nu are un acoperiş stabil deasupra capului şi trăieşte exclusiv din scrisul său nu l-a împiedicat să dea o suită de romane excepţionale; să fie şi să rămînă, adică, scriitor. Răspunsul celălalt, contextualizat şi localizat, e că nu se poate miza la nesfîrşit pe răbdarea artiştilor şi, în general, a cetăţenilor. Că există o limită şi o durată a suportabilităţii; şi că, oricît de vinovaţi ar fi pensionarul bolnav şi proaspătul bebeluş, un căpeţel de vină poartă şi guvernantul vs opozantul care ne-au adus aici... Mai e ceva ce trebuie spus în acest articol care, văd, pendulează între ironie şi îngrijorare, calm descriptiv şi uşoară enervare. Trecem prin toate stările! Dar asta n-ar trebui să ne facă mai puţin atenţi la esenţa problemei; şi la obiectivitatea pusă în evaluarea situaţiei generale. Dacă un ideolog, un activist şi chiar un simplu membru de partid califică de regulă situaţia din unghiul partinic (Partidul lui ştie mai bine), e clar că, înainte de a ne fi re-servită, realitatea e ambalată în cîte un discurs specific. Un discurs în tonalităţi apocaliptice, cînd vorbitorul e din rîndurile Opoziţiei, şi un discurs în linia egală a responsabilităţii calme şi grijulii, cînd vorbitorul e, într-o formă sau alta, la Putere.

Cine doreşte un diagnostic al situaţiei actuale „pe linie de cultură“ se poate adresa unui Paul Everac, unui Dumitru Popescu zis Dumnezeu, unui Ion Brad... Cum e şi cum nu e, dacă e bine şi dacă nu e bine ce se întîmplă în prezentul nostru socio-cultural – eu o să-l întreb pe Dan Lungu.