OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vanghelie primeşte informaţii de la Serviciile Secrete despre adversarii politici. Elena Udrea se simte urmărită. În presă se scurg materiale compromiţătoare despre activităţile unor companii private sau de stat. Ministerul Apărării e pus sub anchetă parlamentară. Politicienii se acuză reciproc de manipulări şi acţiuni subversive. De la CNSAS apar doar dosarele infailibililor. Din bîrlogul vulpilor se eliberează numai iepurii costelivi. Dosarele Revoluţiei rămîn un mister pentru marele public. De ce?

Fiind chemat odată, singura dată în viaţă, la un seminar al Institutului Naţional de Informaţii, mi-am dat seama că viitorul sună rău. La întrebarea mea: „cîţi dintre tineri sînt fii de ţărani“, dintre studenţii acestei instituţii, mi s-a răspuns în doi peri. Am citit în ochii acelor tineri dispreţul, aroganţa şi tăgada. Ei nu sînt din lumea inspirantă a intelighenţiei româneşti. Nu au nimic din ceea ce bătrînul Borcescu, adjunctul lui Moruzov, ne povestea despre nobleţea apărătorilor de ţară. Cînd l-am întrebat pe bătrînul om din Servicii cîţi oameni avea Siguranţa printre cei 1.100 de membri ai PCR după 1945, ne-a replicat sec: 900. Aceştia au fost ultimii agenţi respectabili, onorabili şi mari patrioţi ai României. Nici după 20 de ani de la liberalizarea serviciilor de informaţii nu putem vorbi despre profesionalism, ci doar despre poliţie politică, urmăriri, şantaj şi primiri de foloase necuvenite.

În perioada interbelică, oamenii Serviciilor Secrete erau respectaţi. Pe vremea instaurării dictaturii proletariatului, cu ajutor sovietic, cînd mulţi dintre marii ofiţeri au ajuns în temniţe pentru crezul, abnegaţia şi loialitatea lor faţă de ţară, lor li se aduceau, ce-i drept, în surdină, elogii naţionale. Sigur că şi înainte de război au existat niscaiva derapaje. Carol al ll-lea, la fel ca preşedintele de azi, avea o plăcere nebună de a-i urmări pe principalii săi rivali.

Despre pasiunea lui Traian Băsescu pentru dosare şi listele scurte ne-a vorbit îndelung Adriana Săftoiu. E de notorietate plăcerea sa pentru urmăriri de persoane. Despre caseta Preda&Udrea, dintr-un hotel mai special, ştiam de mult. O anumită pedanterie stilistică şi un anumit respect faţă de intimitate ne-au făcut să nu povestim în public.

Dacă nu ar fi tragic, ar fi comic. Cum ditamai oamenii şcoliţi şi pregătiţi să urmărească teroriştii, agenţii Serviciilor Secrete străine, traficanţii de droguri şi cei vinovaţi de crime economice să se coboare în asemenea hal? Dacă din sarsanaua noastră de sentimente ar dispărea îngăduinţa şi crezul: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac“, am ieşi probabil cu furcile în stradă. Aşa, ciudaţii epigoni ai Securităţii ne sfidează şi-şi bat joc de banii noştri. Noi i-am retribuit lunar, cu stipendii grase, fără a le acorda şi prezumţia de înavuţire, singuri şi-au luat caimacul, pentru că nu au fost supuşi niciodată vreunui control al societăţii.

Nu de puţine ori ne-am întrebat cum oameni fără valoare, simbriaşi ai cultului obedienţei, papugii de joasă clasă, insignifianţi morali, oameni fără Dumnezeu au reuşit să aibă cariere spectaculoase.

Explicaţia e simplă. Nu au reuşit în viaţă, decît prin a deveni simple slugi ale unui sistem devorator de oameni şi de conştiinţe. Sărăca lor lume e plină de ifose, de prejudecăţi şi de vasalităţi. De multe ori le-am privit îngăduitor opulenţa care sărea de gardul vecinului, impostura întremătoare a golului ingurgitat ca absolut al măririi, teama lor de ziua de apoi. Le plîngem de milă celor damnaţi să-şi poarte sicriul tăcerii toată viaţa. Ei nu sînt fiinţe libere, doar nişte slugi ale sistemului care a creat monştri. Şi ei nu rămîn decît nişte handicapaţi, goi în esenţă morală. Degeaba conturile le sînt doldora de muniţii împotriva sărăciei. Ce dacă ies la pensie la 40 de ani? Cu ce sînt mai breji decît nişte turnători de la Mital Galaţi? Tineri răpuşi de o legislaţie a muncii pertinente devin sclavi ai propriilor condiţii. Ce bine de noi, oamenii născuţi liberi. Putem spune ce gîndim şi putem gîndi cu minţile noastre, nu cu viscerele sistemului. E greu să fii slugă. Şi mai greu este să recunoşti.

Prefer o lume liberă a performanţelor umane, unei lumi a vasalităţii sclavagiste. Nu fac banii lor cît toată libertatea noastră. De aceea sînt liberi la dispreţ şi la oprobiul public.

Dar mai răsfiraţi, tovarăşi, că prea ne-aţi înecat viaţa! „Mai bine mort decît securist“ rămîne laitmotivul lumii libere.