E varianta soft a deja istoricei
formule măi, animalule. Măi, fetiţo ar putea fi adresată unei
jurnaliste tinere şi sîcîitoare, dar mahalaua noastră
galopantă a găsit între timp o alta, cu conotaţii sexuale
mai evidente (ştiţi dumneavoastră care formulă). Nu ştiu cît
de frecvent este întrebuinţată în familii, dar am
auzit-o adesea în şcoală. Există, de asemenea, forma pentru
masculin, măi, băiete, tonalităţile, însă, nu seamănă.
Prima este categorică, usturătoare, dacă nu ţipătoare, a doua
parcă mai blîndă, mai con-cesivă. Ca de atîtea ori,
nevinovatele cuvinte ascund profunzimi de gîndire şi de morală
ameţitoare. Natura femeii include un risc mai mare de haos social şi
individual (e suficient să ne gîndim doar la cunoscuta şi
atît de frumoasa afirmaţie a lui Hamlet: Frailty, thy name is
woman). În particular, avem tot dreptul să credem aşa ceva,
dar nu-l mai avem dacă sîntem educatori.
În primii ani de profesorat,
mi-era destul de greu să-mi tutuiesc elevii. Nu aveam de ales, fără
îndoială, pentru că un dumneavoastră ar fi sunat cu totul
bizar într-un context care fixase de multă vreme şi tipul de
relaţie dintre educator şi elev, şi limbajul caracteristic. În
schimb, îmi mai reuşea cîte un dumneata liniştitor. Vă
puteţi imagina o şcoală în care acest dumneata să fie
folosit constant pentru fiinţele (fete şi băieţi, fără
deosebire) care au între 6 şi 14 ani, iar dumneavoastră să
intre în scenă după aceea şi să-i oblige subliminal pe
tinerii cu care vorbim pătrunşi de respect să-şi depăşească
vîrsta? Poate într-o altă istorie, cu strălucirea unui
joc din mărgele de sticlă, nu în aceea contemporană,
fascinată de tema cu variaţiuni a animalului şi a păsăricii.
M-am acomodat cu această familiaritate univocă, inevitabilă, pÎnă
la urmă, nu şi cu amestecul de ton cazon şi tutuială necomplexată
din formule încă uzuale, cum ar fi următoarea: Popescule,
ieşi la tablă! De ce să-i tratăm cu aroganţa unor persoane
infailibile şi să nu-i flatăm într-o formă mai puţin
ostentativă, ca să le lăsăm impresia (mincinoasă sau nu) că nu
ne sînt inferiori şi, prin urmare, trebuie să fie la fel de
responsabili ca noi? Nu ştiu dacă încrederea pe care o
acordăm celuilalt poate face minuni, dar face bine. În schimb,
un măi, fetiţo exprimă brutal o imagine negativă a lui: necopt,
iresponsabil, inapt să se maturizeze altfel decît prin
violenţa fizică sau verbală. Şi, de multe ori, el, necoptul, se
lasă în voia acestei proiecţii a propriului eu, pusă la cale
cu suficienţă de altul, pentru că, la urma urmei, infantilismul te
apără de multe pe lume. Nu şi responsabilitatea.
Candidatule obligat la monolog
În timp ce încercam să
explic cuiva a-propiat cum a fost posibil ca în cei 12 ani de
şcoală să aibă parte adesea de o asemenea formulă, mi-au atras
atenţia nişte precizări „metodologice“ din cadrul subiectelor
pentru proba orală a examenului de limba şi literatura română,
de anul acesta. Sînt precizări care vizează atitudinea
examinatorului şi care, pentru un outsider, sună bizar. Să le luăm
pe rÎnd. „Examinatorul poate interveni cu întrebări
ajutătoare numai în situaţia în care va considera că
răspunsul este confuz/incomplet/evaziv, fără însă a deturna
sensul/ideea/mesajul transmis de monologul oral al candidatului
(judecata sa de valoare se exprimă prin nota acordată candidatului
pentru calitatea şi pertinenţa fiecărui răspuns la cerinţele
textului, formulate pe biletele de examen).“
Prima întrebare: de ce nu are
voie să pună întrebări examinatorul, în situaţia în
care va avea în faţă un strălucit absolvent de liceu, al
cărui monolog incită la un dialog benefic pentru ambele tabere?
Răspunsul are legătură cu un context pe care Serviciul Naţional
de Evaluare se pare că îl cunoaşte destul de bine. Pe de o
parte, o asemenea interdicţie are ca posibilă ţintă un examinator
abuziv, convins că nota maximă nu poate califica decît mintea
şi ştiinţa unui profesor şi că, în situaţii excepţionale,
se poate acorda şi elevilor excepţionali. Performanţa la nivel
mediu este o contradicţie în termeni, nu-i aşa?
Pe de altă parte, interdicţia ascunde
o mentalitate la fel de răspîndită, precum aceea menţionată
mai sus: şansa ocupă un procent însemnat în alchimia
unei reuşite la examen. Dacă îţi pică un fragment din
articolul lui Maiorescu despre formele fără fond şi, din
întîmplare, ştii despre ce este vorba, de ce să te
întrebe examinatorul despre Eugen Lovinescu, de care n-ai mai
avut timp? În fragmentul de pe biletul de examen nu scrie nimic
despre cel de-al doilea, dar legăturile din istoria unei culturi
sînt atît de incontrolabile, încît precizarea
„metodologică“ discutată, aproape imposibil de respectat în
practică, nu face decît să semnaleze precaritatea fenomenului
pe care încearcă să-l reglementeze. A doua întrebare:
de ce trebuie afirmat negru pe alb că judecata de valoare a
examinatorului se exprimă prin nota acordată candidatului? Nu este
un truism? Teoretic, da, practic, nu. Din formularea reprodusă mai
sus lipseşte un doar care ar fi ajutat lectorul să descifreze mai
uşor subtextul acesteia. Judecata de valoare se exprimă doar prin
nota acordată candidatului, nu prin măi, băiete, măi, fetiţo, ai
citit ceva vreodată, da’ chiar aşa, nu eşti în stare să
scoţi două cuvinte, hai, zi şi tu ceva interesant, că mă
plictisesc etc. etc. Există şi o formă mai subtilă de agresiune
asupra candidatului, la care am asistat în cîteva
rÎnduri. Examinatorul care, din motive greu de explicat aici,
nu mai poate să asculte pe nimeni şi nimic şi, de aceea, ajunge să
vorbească el în locul tînărului sau al tinerei,
copleşiţi de ştiinţa lui de carte, provocată de o ezitare, de o
prostioară sau de o idee discutabilă a eternilor ucenici. Demnă de
remarcat este, de asemenea, inflaţia de cuvinte din fragmentul citat
mai sus, semnul destul de clar că realitatea descrisă scapă de sub
control.
Din nou şi mai categoric: „Îi
este interzis examinatorului să adreseze candidatului întrebări
care ies din sfera cerinţelor formulate pe biletul de examen...“
şi mai jos: „[...] să se elimine, pe cît este posibil,
subiectivismul notării, prin descurajarea unor tendinţe negative:
examinarea parţială a cerinţelor, arbitrariul în relaţia
examinator – examinat, manipularea, directă sau indirectă, a
infor-maţiilor oferite de text sau de răspunsul candidatului etc“.
Examinatorul abuzivşi gustul primar al puterii
Există o singură soluţie pentru
dispariţia aspectelor enumerate în acest document de examen:
competenţa unui procent însemnat de examinatori, fenomen pe
care nu-l pot pune la punct nici o directivă şi nici o precizare
„metodologică“. Un asemenea document care prezumă examinarea
parţială, arbitrariul etc. afirmă în fapt că există
examinatori care examinează parţial, notează după bunul-plac,
manipulează (în ce fel, mie nu-mi este foarte clar). Într-o
măsură substanţială, aceste precizări au legătură nu atît
cu ştiinţa de carte a examinatorilor, cÎt cu atitudinea lor
faţă de candidaţi. Se întrevede din relele enumerate o
mentalitate care nici măcar conservatoare, de model autoritarist nu
este, ci pur şi simplu abuzivă, un gust primar al puterii, lesne de
satisfăcut într-un climat instituţional precar.
Uneori acest măi, fetiţo/măi, băiete
poate să înceapă foarte devreme şi să te urmărească
perseverent în cei 12 ani de şcoală pînă la
bacalaureatul parţial, arbitrar şi manipulatoriu (posibil doar,
conform documentului citat). Poate să apară, spre exemplu, în
clasa a treia, cînd refuzi să înveţi cele trei strofe
de la începutul poeziei Iarna pe uliţă de George Coşbuc, dar
înveţi, în schimb, un poem din Unde fugim de acasă de
Marin Sorescu, convinsă fiind că învăţătoarea va accepta
schimbul, mai ales că ultimul text e mai lung şi efortul memorării
a fost mai mare. Ei, aş! Măi, fetiţo, unde te trezeşti? Nu faceţi
ce vă trăzneşte vouă prin cap! Dispare o vreme cînd înveţi
supunerea şi plictiseala, iar, dacă nu reuşeşti, îţi duci
revolta cum poţi, mai ales că nici dincolo de zidurile şcolii
lucrurile nu stau mai bine. Şi dacă, în ciuda acestui fapt ai
ales să fii, la rîndul tău, educator, din toate lucrurile
minunate (nu e ironie) pe care le întÎlneşti în
şcoală te fascinează o întrebare, mai mult automatism decît
întrebare, de care te-ai izbit destul de des, atunci cÎnd
le soliciţi elevilor un răspuns, în timpul orelor. Eu? După
care fata sau băiatul se întoarce către vecinul din spate,
sperînd să fie vorba de acela.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters