OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bomba a explodat luni. Milan Kundera, celebrul scriitor, a turnat un om la Securitate şi acel bărbat, Miroslav Dvoracek, a fost condamnat la închisoare pentru 22 de ani, din care a executat 14, după ce a fost transferat din închisoare într-o mină de uraniu. La baza informaţiei este un articol din revista Respeckt, care apare în Cehia. Milan Kundera l-ar fi denunţat pe Dvoracek în 1950, cînd celebrul scriitor avea 21 de ani. Cel care a fost închis pentru 22 de ani era pilot de avioane, fugise ilegal în Germania şi se întorsese în ţara natală, unde ar fi urmat să lucreze sub acoperire în serviciul americanilor. În seara întoarcerii, 14 mai 1950, el s-a întîlnit cu o fată, Iva Militka, prietena lui. Cel care a fost arestat în acea seară de martie a crezut toată viaţa că a fost trădat de acea fată care îl vizitase într-o cameră dintr-un cămin insalubru.

 

La ani buni după eliberarea din închisoare, Miroslav Dvoracek, bolnav de inimă, s-a stabilit în Suedia şi a insistat să afle cine l-a trădat în tinereţe. Se pare că a avut numeroase discuţii cu prietena din tinereţe, care a negat cu înverşunare că l-ar fi turnat la Securitate. Miroslav Dvoracek s-a adresat Institutului pentru studierea regimurilor totalitare. Adam Hradilek, autorul articolului din revista Respeckt, colaborator al Institutului pentru studierea regimurilor totalitare, unde avea acces la arhivele comuniste, a coroborat documentele şi a descoperit că nu Iva Militka a fost la originea denunţului, ci… Milan Kundera. Articolul este însoţit de un document, în facsimil, al Securităţii, în care apare numele scriitorului. Milan Kundera a dezminţit categoric implicarea sa, declarînd că nu ştie nimic despre persoanele amintite şi că nu le cunoaşte.

 

A fost o declaraţie lacunară, care a încercat să închidă discuţia. Interesant este că răspunsul său n-a fost oferit revistei Respeckt, care a dorit să aibă şi punctul său de vedere, ci agenţiei de presă din Cehia, CTK. În primă instanţă, Milan Kundera a refuzat să ia în seamă materialul pe care îl pregăteau cei de la Respeckt. Mai apoi, cînd scandalul a fost preluat de marile agenţii internaţionale, a acceptat să facă acea declaraţie care, mai degrabă, adînceşte misterul. Se ştie că Milan Kundera refuză orice contacte cu presa, călătoreşte incognito în ţara natală şi preferă discreţia faţă de trecutul său din anii studenţiei.

 

Totuşi, întreaga poveste cu „turnătorul“ Kundera ar trebui să o privim cu prudenţă. Nu există semnătura olografă a lui Kundera, ci doar un document care spune că Milan Kundera s-a prezentat la Securitate şi a spus că Miroslav Dvoracek ar urma să se întîlnească cu prietena lui, Iva Militka. Kundera este a treia persoană în acest joc straniu şi rămîne întrebarea pe ce căi a aflat Kundera de întîlnirea celor doi. Dacă povestea e adevărată, ne e foarte greu să scriem „a mai căzut un mit“. În general, privind din perspectivă românească, poveştile despre turnători au intrat într-o zonă cleioasă, par să nu mai impresioneze pe multă lume. E o ridicare din umeri şi un cinic „Şi ce dacă?“. Kundera va rămîne un mare scriitor, despre care, cel mult, se va spune că n-a avut curajul să se mărturisească. N-ar fi singurul, n-ar fi ultimul. În general, mărturisirea e foarte grea, vine de obicei cînd respectivul e strîns cu uşa şi cînd se află în faţa unei iminente dezvăluiri şi e lipsită de limpezime. Nu e o căinţă, nu e o apostazie. Existînd un număr atît de mare de turnători, şocul se atenuează prin repetiţie. Ne permitem chiar o întrebare: mai interesează pe cineva cine pe cine a turnat?

 

Am depăşit interesul pentru că memoria noastră e prea încărcată? Ne-au secat resursele de indignare? Sîntem, istoric, sastisiţi, totul decurgînd dintr-un prezent apăsător, în care datoriile, ratele, goana după bani, căutarea unui job mai bun ne lasă infirmi de memorie? Sau trăim într-o aşa-zisă normalitate în care dezvăluirile trec pe lîngă noi, ca un tren de noapte, cu palide lumini? Continuînd întrebările: mai interesează pe cineva că lui Ion Iliescu i s-a dat NUP pentru mineriada din 1990, deci n-are nici o responsabilitate pentru chemarea minerilor? Dacă dezinteresul este cvasigeneral, va trebui să discutăm de ce societatea românească şi-a pierdut apetitul pentru acest gen de dezvăluiri. Să fie vituperările mai puternice decît faptele, să fie din cauza inexistenţei unor legi de condamnare a torţionarilor? Să fie lehamitea faţă de un trecut în care Pleşită primeşte pensie de 2.000 de euro?