OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu patru decenii în urmă, la Paris, se scria ultimul capitol din istoria utopiei occidentale. La Nanterre şi la Sorbona, pe străzile din Cartierul Latin, la Théâtre de l’Odéon (nu departe de mansarda în care scepticul Cioran pledase în favoarea utopiei; vezi Histoire et Utopie, 1960), în licee şi bistrouri, în fabrici şi pe ogoare, „teoria şi practica“ utopiei occidentale şi-au cunoscut „stadiul cel mai înalt şi ultim“. După consumarea frenetică, ocazional violentă, ludică, fantasmatică, subversivă, carnavalescă, erotico-sexuală, estetică, administrativ-politică şi retorică a episodului, „sărbătoarea revoluţionară“ din mai-iunie 1968 (interpretarea dată de Mona Ozouf perioadei 1789-1799 rămîne o referinţă utilă) se încheia fără a instaura o lume nouă. Utopia occidentală trebuia să se „delocalizeze“ din nou, după ce mai făcuse o tentativă de inserţie pe teritoriul său de emergenţă. China maoistă (pînă la sfîrşitul „revoluţiei culturale“), „primăvara de la Praga“, Cuba, Chile sub Allende, „revoluţia islamică“ din Iran, diversele mişcări mai mult sau mai puţin comuniste din Lumea a Treia, Carta 77, Solidaritatea, annus mirabilis 1989 şi societăţile postcomuniste ale anilor 1990 (cu obsesia de a construi „societatea civilă“) au fost succesiv, pentru feluritele facţiuni care trăiseră un scurt moment de fervoare istorică şi intelectuală ce părea simultan o confirmare şi o infirmare a marxismelor, noile orizonturi ale unor imperturbabile iluzii.

 

Herbert Marcuse proclamase deja sfîrşitul utopiei într-o celebră luare de cuvînt la Universitatea Liberă din Berlin, în iulie 1967 (pentru o discuţie mai detaliată a temei, v. capitolul „Sfîrşitul Utopiei?“ din cartea mea Utopica. Studii asupra imaginarului social). Venerabilul corifeu al freudo-marxismului, în care studenţii germani vedeau un profet al unei lumi perfecte de hedonism infinit, credea că noile posibilităţi de a modifica mediul natural şi tehnologic evoluau mai repede chiar decît dorinţele omenirii. Societatea de consum şi statul asistenţial mai aveau nevoie „doar“ de abolirea revoluţionară a tuturor opreliştilor tradiţionale şi legale pentru a exceda promisiunile tuturor utopiilor. În consecinţă, căutarea utopică, acest „exerciţiu asupra posibilităţilor laterale“ (Raymond Ruyer), îşi pierdea însăşi raţiunea de a fi. Această judecată tranşantă includea şi utopia marxistă „ortodoxă“, căreia Marcuse îi prefera o versiune erotico-estetică, foarte apropiată de fourierism, deşi nu total desprinsă de cea mai atrăgătoare brave new world a tînărului Marx, Critica Programului de la Gotha. Desigur, dispariţia diferenţelor dintre munca fizică şi intelectuală, una dintre tezele acelui text, era concepută diferit de diverşii exegeţi ai lui Marx: chinezii credeau că e suficient să o decreteze pentru a institui comunismul, pe cînd sovieticii o condiţionau de atingerea unui anumit nivel de prosperitate. Dar esenţială în poziţia lui Marcuse este răsturnarea „dialectică“ a atitudinii faţă de „socialismul ştiinţific“: mai bine de un secol, visul marxiştilor fusese descoperirea „legilor şi legităţilor“ universului, pe baza „cheii universale“ a maestrului lor. După ce tehnologia modernă şi economia capitalistă deveniseră capabile să răspundă tuturor nevoilor materiale chiar înainte ca ele să se articuleze serios şi să atingă nivelul „conştiinţei de clasă“, oamenii trebuiau să se concentreze pe toate celelalte nevoi, fără nici o inhibiţie. „Socialismul utopic“ – ne amintim că Marx dăduse sintagmei un sens peiorativ – triumfa asupra „socialismului ştiinţific“. Mai mult, lumea ideală era prefigurată ca un falanster universal în care, fără grijile materiale care au sfîrşit prin a-l dezarma pînă şi pe Fourier, singura preocupare era juisanţa.

 

Pentru marxiştii riguroşi de orice altă orientare, simpla idee că revoluţia proletară nu mai era socotită precondiţia societăţii perfecte – ştiinţa şi tehnologia, progresînd inexorabil, aduceau automat prosperitatea şi fericirea, lăsînd cel mult un spaţiu al frămîntărilor individuale interioare (rezolvabile şi ele prin eliberarea din chingile tradiţiei şi prin psihanaliză) – părea inacceptabilă. Evacuarea revoluţiei din proiectele unui „viitor luminos“ îi contraria şi pe gînditorii care privilegiau elementul mesianic şi apocaliptic din marxism, în jurul căruia construiau o viziune teologico-politică milenaristă. Dintre ei, Ernst Bloch, octogenar în 1968, a rămas cel mai ataşat programului unei religii politice a Stîngii. Cu rădăcini intelectuale în primele decenii ale secolului al XX-lea, adică într-un climat modernist de urgenţă a unui sfîrşit de lume, conştiinţă a Crizei şi necesitate a construirii unei noi „bolţi înstelate“ într-o lume „dezvrăjită“, bătrînul Bloch se identifica public cu Thomas Müntzer şi îndemna, ca şi liderul milenarist, la Aufruhr...

 

Perioada 1920-1940 epuizase potenţialul utopic al Dreptei reacţionare. (Folosesc termenul „reacţionar“ în sensul dependenţei de o „acţiune“, de un alt impuls, de o altă mişcare, fiindcă toate reacţionarismele interbelice, ca şi gemenele lor avangardiste, sînt orientate spre viitor, fiindcă se leagă de aceeaşi paradigmă: modernismul. Din acest motiv, distincţiile Stînga-Dreapta sînt secundare în raport cu elementele de continuitate, dialog şi asemănare.) Dreapta fusese astfel discreditată durabil ca alternativă credibilă la democraţia liberală, „revoluţia conservatoare“ plasîndu-se, alături de alte revoluţii, în galeria de experimente istorice ratate. Tot perioada interbelică delegitimase şi credinţa în progresul indefinit, moştenită din Epoca Luminilor, relansată de pozitivism, subminată de pe la finele secolului al XIX-lea şi ridicată de Heidegger în registrul metafizic tocmai pentru a i se administra lovitura de graţie.

 

Numai avangardele artistice şi literare păreau încă apte de a figura ori numai prefigura o topologie non-spaţială sau liminară a lumii bune, mai bune, perfecte. Sau cel puţin amuzante, bizare, paradoxale, excentrice, surprinzătoare. Într-un cuvînt: vii. Nici utopiile interioare, psihologizante sau teologizante (dintre acestea din urmă, cele datorate lui Martin Buber şi Paul Tillich merită o menţiune specială) propuse omului modernist – acest actor, pacient şi rezultat al modernismului – nu avuseseră o soartă mai bună, astfel că Occidentul părea angajat pe termen lung într-o dinamică antiutopică a imaginarului social. Cu alte cuvinte, într-un univers mental al blazării, pesimismului, închiderii, scepticismului generalizat. În sfîrşit, ororile ultimului război mondial şi şocul destalinizării, precum şi iluzia prosperităţii creată în tot Occidentul în anii numiţi de francezi Les Trente Glorieuses, destabilizaseră şi mai mult inerţia utopică în care cultura occidentală se afla de la Morus încoace.

 

Înainte de a se declara învins şi de a se abandona prezentismului (în sensul dat de François Hartog, de „regim de istoricitate“), consumismului, postistoriei (în sens kojèvian), în ciuda enormului succes al literaturii distopice (Zamiatin, Huxley, Orwell etc.) şi al revelaţiilor privind Uniunea Sovietică, Occidentul şi-a oferit o ultimă ocazie de a construi Utopia. Şi a pierdut. Acesta este pentru mine sensul profund al perioadei mai-iunie 1968. Dincolo de nostalgiile „supravieţuitorilor“, împletite cu amintirea anarhiei, a anomiei orgiastice şi a întîlnirii erotice dintre „clase“, ca într-o fantasmă a lui Gherasim Luca (un prieten parizian, provenit, ca 92% dintre studenţii anului 1968, din „burghezie“, a avut atunci prima sa experienţă sexuală cu o „proletară“; studentele „burgheze“ făceau descoperirea simetrică), dincolo de extazul jocului provocator şi subversiv fără riscuri, rămîne intensitatea unui moment de „beţie a posibilului“. Pe termen lung, chiar dacă toate celelalte se uită, Occidentul va păstra probabil în memoria sa colectivă tocmai această ebrietate simbolică.