OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De fapt, ceea ce se demitizeaza prin cercetarea istoricului si publicarea rezultatelor acestui proces de cunoastere a trecutului este o anumita versiune, amplu raspindita, asupra evenimentelor, faptelor, figurilor acelui trecut. Acest tip de „corectii“ operate de expertii domeniului sint, practic, continue. Atit doar ca unele personalitati, fapte ori intimplari de odinioara sint, inevitabil, mai frecventate, mai populare decit altele, lasind un rasunet mai mare in constiinte. Cu atit mai mult este insa necesar ca acestea sa fie mai complex reconstituite si analizate, depasindu-se, pe cit posibil, orice mod unilateral de cunoastere a lor, mostenit de la generatiile anterioare de autori. Prin urmare, as spune ca, desi „mitizarea“ nu este un proces care priveste orice chestiune de relevanta istorica, actionind magnetic doar asupra celor considerate de membrii unei comunitati ca fiind exceptionale, aceasta ultima categorie este intotdeauna supusa demitizarii prin insasi reluarea efortului cognitiv.

Cele afirmate adineaori se refera la caracterul intrinsec demitizant al investigatiei specialistului. Alaturi de acesta insa pot avea loc si alte demitizari, in raport direct cu intensitatea manipularii unui subiect istoric. Se stie ca adeseori istoria ca disciplina de studiu a fost utilizata ca o cariera de exemple pentru construirea discursurilor ideologice sau ideologizante, incepind chiar cu valorizarile literare ale motivelor din trecut. Si politicianul care pune in contrast ororile sau virtutile dinainte vreme cu virtutile sau ororile actuale, din nevoi extrem de lucrative si de pragmatice, si artistul care face acelasi lucru cu mijloacele artei sale specifice (plastica, muzica, literatura), din sincera exaltare, uzeaza in acelasi fel, de fapt, de dreptul de a conferi semnificatii specifice, printr-o noua distribuire de accente, unor imprejurari, actanti si raporturi factuale anume.

Nici un moment din istoria noastra nu este, dupa mine, destul de intunecat pentru a-l ascunde, exila, oculta legitim. Dar cei mai multi contemporani gindesc altminteri. Daca este vorba sa depistam citeva dintre motivele care ii determina pe acestia sa gindeasca altfel, ele pot fi urmatoarele: de groaza descoperirii unor adevaruri cu totul neconvenabile; de spaima pierderii demnitatii si a caderii in demoralizare colectiva; din nevoia de a pastra idolii obtinuti prin prelucrarea (in sensul mitizarii) subiectului istoric de mai multe generatii; din conformism si nevoie de siguranta (e mai usor de trait intr-o lume fara abisuri care te pot sorbi si in care se stie cam totul, decit intr-una plina de pericole nebanuite si obstacole infernale); din oportunism social si profesional, pentru ca e mai prestigios sa spui ca un Xenopol, Iorga, Bratianu decit ca un contemporan mai mult sau mai putin obscur, fie el si in plina afirmare; fiindca dusmanii atita asteapta ca sa rida de noi; fiindca „nu e frumos“ sa spui anumitor lucruri pe nume; din (falsa) piosenie, caci numai cea indreptata catre bunul Dumnezeu isi are temeiul in Biblie; din lene de gindire si simtire ori din dezinteres total fata de chestiunile trecutului; pentru bani si avantaje (ma plateste seful, spun ca seful).
Sustinatorii viziunii eroizante asupra trecutului, psihologi simplificatori, rudimentari si moralisti filistini sint cei care, in forme organizate sau pe cont propriu, apara – cu toata sinceritatea de care sint in stare, de altfel – adevarurile mostenite, socotite nemodificabile. Cei avantajati social de gestionarea acestor adevaruri, care se simt amenintati de orice modificare la nivelul cunoasterii istorice, managerii capitalului simbolic (unii academicieni, unii cercetatori, unii oameni de stat, unii militari, unii membri de ONG-uri, unii ziaristi, unii consumatori de bere, unele casnice, unii premianti). De ce? Din motivele aratate mai sus.

Militez pentru dialogul cinstit, informat, inovativ cu trecutul. Nimeni dintre cei de buna credinta nu vrea sa-si minimalizeze sau sa-si discrediteze total trecutul. Dar nici sa-l cosmetizam enorm, din grija de a parea mai merituosi decit sintem, nu slujeste la nimic bun. Sint momente, aporturi, chipuri emotionante pe care istoria le aduce sub ochii nostri (cel mai adesea datorita penei inzestrate a istoricilor ori a literatilor). Altele sint derizorii, banale ori de un eroism mai degraba „cotidian“, statut dobindit prin acumulare si efort intins pe o perioada mai lunga de timp, prin pasi mici facuti in durata lunga. Toate acestea sint istorie, merita interesul nostru si au de ce sa ne preocupe, fara a ne afecta, la urma urmei, locul sub soare ori fizionomia launtrica. Personal, nu sint nici mai bun, nici mai rau datorita expeditiilor lui Tepes in Tara Birsei, soldate cu represalii cumplite. Spiritul critic pus in actiune ma va ajuta, cred, in toate imprejurarile de acest fel – alimentat cu bune lecturi si cu o metodologie adecvata – sa decelez intre valorile si erorile trecutului. Ceea ce ma face sa pledez pentru eliberarea istoricului de temeri si angoase, de presiunile exterioare si de suficienta.