Autor: 
Categoria: 
Marea revelaţie a prozei
româneşti din anul 2009 este Cartea şoaptelor a lui Varujan
Vosganian. Să recunoaştem, puţini se aşteptau la aşa ceva, căci
antecedentele poetului (Şamanul albastru, 1994, Ochiul cel alb al
reginei, 2001, Iisus cu o mie de braţe, 2005) sau ale autorului de
proză scurtă (Statuia comandorului, 1994, prototext ignorat al
Cărţii şoaptelor), deşi nu lipsite de merite, nu reuşiseră să
îl impună pe omul public (fost ministru, actualmente membru
marcant al PNL, preşedinte al Uniunii Armenilor din România şi
vicepreşedinte al U.S.R.), drept un scriitor de anvergură.
Varujan VOSGANIAN, Cartea şoaptelor, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd.“, Iaşi, 2009, 530 p.
Politicianul l-a eclipsat
pe scriitorul „autentic“... Elaborat pe parcursul cîtorva
ani, volumul – pe care trebuie totuşi să îl numim roman –
condensează, pornind de la biografia şi ascendenţa familială a
autorului, experienţa tragică a unui popor într-o
tulburătoare naraţiune fabulatorie. Ea mobilizează deopotrivă
valenţele poetului liric, ale povestitorului, ale istoricului
politic şi ale liderului comunitar, absorbind ca un polipier
poveştile de viaţă şi, prin intermediul lor, istoria recentă a
armenilor pe care România i-a „adoptat“ după marele exod
ce a urmat Genocidului din 1915, iar comunismul i-a împrăştiat,
din nou, în cele patru zări. Caracterul de epopee modernă
apare marcat inclusiv prin numărul de 12 capitole – echivalente
celor 12 cînturi… În tot cazul, formula narativă
răstoarnă convenţiile cu care romanul modern ne-a obişnuit.
Naratorul se identifică total autorului de pe copertă, şi toate
sau aproape toate personajele volumului sînt deplin
identificate cu modele reale. Faptul este exprimat inclusiv prin
numeroasele expoziţii de fotografie cu care Varujan Vosganian şi-a
„dublat“, în turneele sale de lansări prin ţară, textul
Cărţii şoaptelor.
Cu toate acestea, nu avem
de-a face cu o scriere „memorialistică“ stricto sensu. „Memoria“
ce asigură substanţa cărţii de faţă nu e decît în
mică măsură cea strict personală, a copilului Varujan Vosganian
sau a „bătrînilor armeni ai copilăriei sale“ din Focşanii
anilor ’60. E vorba, în primă şi ultimă instanţă, despre
memoria identitară a armenilor din secolul al XX-lea, reconstituită
deopotrivă istoric şi fantasmatic, artistic, pe baza mărturiilor
scrise sau orale, dar şi cu ajutorul… imaginaţiei. Nu avem de-a
face nici cu o scriere „istorico-documentară“, deşi toate
datele despre istoria armenilor din secolul al XX-lea au fost
minuţios valorificate de autor pe baza arhivelor comunităţii şi a
mărturiilor istoriografice disponibile.
O formulă
compoziţională foarte grea
Pe de altă parte, nu avem
de-a face nici (doar) cu o ficţionalizare mitologizantă a istoriei
armenilor, pornind de la cazul particular al unor familii, deşi
paginile combină adesea, meşteşugit, realismul magic sud-american
cu metaficţiunea poematică. Distincţiile tradiţionale dintre
„memorialistică“ şi „ficţiune“, dintre „real“ şi
„fantasmatic“ sau dintre „subiectivitate“ şi „obiectivitate“
se dovedesc inoperante în situarea volumului (care integrează
amintitele opoziţii într-o sinteză superioară): „Cartea
şoaptelor nu este o carte de istorie ci una a stărilor de
conştiinţă. De aceea ea devine translucidă şi paginile ei sînt
transparente. E drept că în Cartea şoaptelor sînt multe
date precise menţionînd chiar ziua, ora şi locul. (…)
Lucruri de acest fel s-au întîmplat întotdeauna
oamenilor de pretutindeni. De fapt, Cartea şoaptelor rămîne
aceeaşi pentru orice timp, ca un coral de Johann Sebastian Bach…“.
Naratorul şi scriptorul
acestei cărţi construite simfonic (experienţa muzicală a
autorului îşi spune din plin cuvîntul!), cu laitmotive,
crescendouri şi descrescendouri, cu ecouri, corespondenţe la
distanţă şi contrapuncturi, a căutat de fapt să amplifice, cu
instrumentele literaturii, „şoaptele“ unui neam străvechi, care
nu a putut, decenii de-a rîndul, să-şi strige suferinţa. Nu
există, la noi, multe scrieri înrudite tipologic cu Cartea
şoaptelor. Excepţie fac, poate, unele romane ale lui Paul Goma,
Cocoşul decapitat al lui Eginald Schlatner, volumul poematic
Triumful paparudei de Ioana Ieronim sau Întoarcerea huliganului
de Norman Manea, unde însă accentul cade asupra identităţii
individuale. Varujan Vosganian a ales, oricum, o formulă
compoziţională foarte grea, pe care numai prozatorii de vocaţie o
pot „duce“ fără să eşueze patetic. Din fericire, a găsit
tonul just într-un amestec de evocare sobră şi de lirism bine
temperat, reuşind o compatibilizare aproape perfectă între
constituenţii ansamblului: senzaţionalele poveşti biografice ale
„bătrînilor armeni ai copilăriei“, supravieţuind
cvasiclandestin în Focşaniul comunizat, absorb, pas cu pas, o
istorie „mare“ ce începe cu masacrele comise de Abdul Hamid
la sfîrşitul secolului al XIX-lea, coboară în cele
şapte cercuri ale infernului din 1915-1918, trece prin exodul de
după, prin subteranele luptelor „la toate capetele“ pentru
independenţă şi ale Operaţiunii „Nemesis“ (acţiune
„teroristă“ vizînd asasinarea liderilor turci care au
ordonat Genocidul), străbate anii ce au urmat adoptării armenilor
refugiaţi de către Guvernul Brătianu, apoi istoria secretă a
masoneriei armene din România, a armatei generalului Dro, a
partidului naţionalist Daşnak (aliat conjunctural Germaniei
hitleriste pentru eliberarea Armeniei de sub sovietici) şi a
Frontului Armenilor, formaţiune-satelit a Partidului Comunist de
după 1944, pentru a ajunge la noul exod din anii stalinismului: fie
către Armenia, la iniţiativa diversionistă a Uniunii Sovietice,
fie către America, pentru cei care ştiau deja că totul e
pierdut...
Biografiile recuperează
Istoria
Amplificate de fabulaţie,
ridicate la puterea unui stil melifluu şi artist, încărcat de
farmecul şi mirodeniile Orientului, biografiile recuperează Istoria
sustrăgîndu-se atît documentarismului facil, de tip
„istorie romanţată“, cît şi tezismului rudimentar.
Puţinele momente în care nivelul scade întru cîtva
sînt cele în care documentalul nu e suficient topit în
plasma evocării artistice sau în care lirismul nu e suficient
de bine dozat. În schimb, reflecţiile meta- ale scriptorului
(care aduce la suprafaţă Cartea, fiind şi primul ei cititor)
imprimă volumului o necesară dimensiune de meditaţie
moral-simbolică, împletită în chip natural cu
episoadele narate. Ale filei două feţe, cele două fotografii de pe
versoul copertelor – harta traseelor Genocidului din 1915 şi o
imagine sepia, „retro“ din Focşanii interbelici – sintetizează
spiritul cărţii, care-şi conţine la tot pasul propriul
comentariu. Căci fotografia privită ca mijloc de apărare/conservare
a memoriei constituie un motiv recurent şi o emblemă. Fotografiile
– cu poveştile dindărătul lor – prilejuiesc pagini de
autentică elevaţie, ca şi secvenţele care „monografiază“,
savuros, ritualul cafelei, vechile prăvălii de dulciuri, mirosurile
„încărcate de memorie“ sau ritualurile înţeleptului,
artistului, atipicului bunic Garabet Vosganian (personajul central al
Cărţii şoaptelor şi „călăuza“ ei). Pornind de la fetişurile
vîrstei dintîi, autorul reuşeşte să transpună
Focşanii copilăriei şi adolescenţei într-o lume ficţională
coerentă, populată cu personaje greu de uitat, transformînd
orăşelul moldovean într-un „nod de reţea“ şi într-o
răspîntie a istoriei universale.
O lume şi o atmosferă în
care fuzionează, firesc, ceva din tîrgurile sadoveniene, din
Metopolisul lui Ştefan Bănulescu şi din Drohobîci-ul lui
Bruno Schulz. Secvenţele despre fotografierea de către un armean a
lui Nicolae Iorga, ucis de legionari în pădurea Strejnicu, se
suprapun, aproape fantastic, peste o imagine fotografică mai veche
de la Vălenii de Munte (unde fotograful apare alături de istoric).
Aproape fantastice par, de asemenea, nu puţine biografii evocate,
unele echivalente cu nişte excelente microromane: spre exemplu,
povestea unchiului Sahag Şeitanian, supravieţuitor al infernului
deportărilor din 1915 către deşertul mesopotamian Deir-ez-Zor
(adevărată odisee a ororii) şi „salvat“ de un arab care va
încerca să-l islamizeze. Sau povestea marelui negustor Hartin
Fringian, refugiat la o stînă din munţii Vrancei, printre
partizani, în anii prigoanei staliniste; refuzînd
realitatea, septuagenarul scăpătat se încăpăţînează
să-şi lase, prin testament, muncitorilor şi binefăcătorilor săi
averea enormă (ignorînd faptul că fusese de mult confiscată
de comunişti) şi – octogenar – revine ca vînzător de
nuci la poarta bisericii armene din Bucureşti, fără a renunţa la
iluziile sale testamentare... Pregnantă este şi istoria
dramatic-aventuroasă a fanatizatului Misak Torlakian – unul dintre
membrii operaţiunii „Nemesis“, luptător fără odihnă din
Armenia în America şi din Germania la Stalingrad, via
Constanţa şi Focşani. Dar simpla listare a istoriilor de viaţă
şi a momentelor literare de vîrf ar ocupa, lejer, spaţiul
unui întreg articol…
O scriere cu caracter aproape monografic
Proza lui Varujan
Vosganian integrează – cu mijloacele literaturii – dimensiunea
armeană a istoriei autohtone, oferind în acelaşi timp un
extraordinar roman al stalinizării şi al distrugerii „Vechiului
Regim“. Episodul colectivizării forţate, cu revolta şi
reprimarea ţăranilor de la Vadu Roşca de către comunişti şi cu
Nicolae Ceauşescu însuşi în postura de ucigaş (prins
într-o scenă de mare acuitate psihologică) constituie un mic
tur de forţă – nu singurul, căci exemplele pot fi multiplicate
oricît… Pe lîngă armeni şi români apar însă
în cadru şi evrei sau germani dislocaţi, cunoscuţi din
copilărie, ca într-un „coral“ în mai multe limbi.
Istoriei i se adaugă, apoi, geografia intimă a Focşaniului, dar şi
traseele armenilor dezrădăcinaţi, permanent dislocaţi,
obiceiurile şi ritualurile (tradiţionale sau conjuncturale,
secrete, frizînd realismul magic), scrierea căpătînd
astfel un caracter aproape monografic. Chiar dacă – fără a fi
propriu-zis o Geneză – incipitul Cărţii şoaptelor developează
o imagine a copilăriei lui Varujan (în armeană: „zbor de
pasăre“) iar finalul – o Apocalipsă (cu moartea, în 1968,
a bunicului Garabet Vosganian, modelul fără de care Cartea
şoaptelor n-ar fi existat) trebuie spus că nu istoria personală a
naratorului, ci pre-istoria sa şi istoriile celorlalţi se află în
prim-plan. Sîntem, de fapt, la antipodul unui megaroman al
eului precum Orbitorul cărtărescian, în pofida cîtorva
puncte de contact care ar merita, probabil, discutate…
Primatul iluziei asupra
realului constituie, fără doar şi poate, una dintre supratemele
acestui volum ce amestecă bulversant vîrstele, perspectivele,
cronologiile, făcînd salturi în spaţiu şi timp,
traversînd toate mediile sociale posibile, dilatînd
detalii sau panoramînd ansambluri. „Fresca“ istorică e
trecută printr-o prismă rotitoare, transformată în
caleidoscop şi reconfigurată într-o Carte totală, unde
perspectiva proaspătă, inocentă a copilului „ales“ descoperă
„bătrîneşte“ lumea prin intermediul „bătrînilor“
săi (bunicii Garabet Vosganian şi Setrak Melichian, unchiul Sahag
Şeitanian, clopotarul Arşag, orbul Minas ş.cl.), a prietenilor
acestora (Anton Merzian, Vrej Papazian, Ştefănucă Ibrăileanu…),
a vînzătorilor de dulciuri Angheluţă şi Bobârcă şi
a altor personaje episodice (de la istoricul H. Dj. Siruni la unchiul
Levon Harutiunian, deportat în Siberia şi emigrat în
America), fiecare – portretizat eficient, din cîteva linii
sau prin istorii mai ample. Avem de-a face, în acest sens, cu o
carte a bătrîneţii, dar şi a îmbătrînirii
Istoriei (pe care copilul Varujan o găseşte deja îmbătrînită,
pe cale de a se destrăma), o carte în care personajele
principale nu sînt doar oamenii, ci şi iluzia, degradarea,
eşecul, moartea, supravieţuirea, rezistenţa, speranţa, memoria…
O carte „identitară“ cu valoare universală
Dacă despre Shoah s-au
scris destule romane de referinţă, unele răsplătite cu
prestigiosul Nobel, despre Genocidul armenilor din anul 1915 (cînd
şi-au pierdut viaţa circa 1.500.000 de armeni masacraţi şi
deportaţi de guvernul Junilor Turci), s-a scris mult mai puţin.
Însuşi Genocidul – prima catastrofă de acest fel a
secolului al XX-lea şi, totodată, principala sursă de „inspiraţie“
pentru Hitler – a fost recunoscut ca atare de puţine ţări, din
motive, să le spunem, geo-politice şi geostrategice.
Chestiunea a revenit în atenţie în ultima vreme cu prilejul declaraţiilor făcute de Orhan Pamuk unei reviste elveţiene (puţin înaintea primirii Premiului Nobel), al scandalurilor declanşate de cărţile lui Elif Shafak şi, mai ales, cu prilejul asasinării jurnalistului armean Hrant Dink de către un fanatic turc. Poate nu întîmplător, romanele de calibru inspirate din această tragedie istorică au avut, pînă de curînd, drept autori mai ales etnici evrei de cultură germană, nu armeni. Mă gîndesc la Cele 40 de zile de pe Musa Dagh de Franz Werfel şi la mai recenta Povestea gîndului de pe urmă de Edgar Hilsenrath. Lucru explicabil, în fond: trauma colectivă suferită de armeni i-a făcut, multă vreme, incapabili să scrie despre „inomabilul“ ororii la care au fost supuşi, în vreme ce persecuţiile de veacuri şi ameninţarea nazistă cu exterminarea i-au făcut pe evrei deosebit de sensibili la suferinţele colective ale altora. Ca unul familiarizat de ceva vreme cu literatura avînd drept principală „temă“ Genocidul din 1915, pot spune că volumul lui Varujan Vosganian este, literar vorbind, cel mai pregnant. Cartea şoaptelor e o carte admirabil scrisă (cu o responsabilitate impresionantă), o carte „identitară“ cu valoare universală, dar şi o lecţie pentru mulţi dintre prozatorii noştri consacraţi sau în curs de afirmare. Recuperînd, în contul literaturii şi al culturii române, memoria traumatică a armenilor din secolul al XX-lea, ea scoate din zona „şoaptelor“ un subiect dureros şi sensibil, oferind, totodată, o experienţă de lectură pe care numai literatura majoră o poate genera. Iar literatura majoră este, întotdeauna, mai mult decît literatură.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters