OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ilie Merce, fostul securist, ajuns parlamentar pe listele PRM, zice ca Securitatea nu se ocupa cu mizilicuri, sa-i urmareasca pe tinerii care scriau la Europa Libera sa ceara muzica preferata. Andrei Voiculescu, fostul redactor muzical, rezuma mesajele primite din tara: „Noi iubim muzica, iar muzica nu are nici o vina“. Si totusi: exista marturii despre tineri care erau inghesuiti la Securitate si pusi sa dea explicatii de ce asculta Europa Libera. Dar Ilie Merce neaga asemenea fapte „reprobabile“.

Cum este extrem de nemultumit ca se pun pe seama Securitatii diverse actiuni murdare, cum ar fi atentatul asupra postului din 1981 si moartea prin iradiere a directorilor Noel Bernard si Vlad Georgescu. Ilie Merce e sfios si inocent, el nu stie nimic despre actiunile de contracarare a postului de radio Europa Libera. Nici Nicolae Plesita nu stie nimic, desi zice clar, cu cinismul celui care stie ca justitia romana e domoala, ca i-ar fi omorit pe toti cei de la Europa Libera. Cazuri de securisti carora sa le para rau, sa regrete, sa se caiasca, Romania n-a avut. A avut un post de radio care a fost hiperbolizat in casele romanilor. Toate frustrarile, toate neputintele, toate tacerile, toate abandonurile morale au fost compensate pentru ca exista Europa Libera, care spunea ceea ce in tara era doar murmurat si susotit.

Alexandru Solomon reuseste sa ne arate ca lumea Europei Libere a fost greu construita, printre zvonurile lansate de Securitate in exil de compromitere a diversilor redactori, mai ales a acelora care se ocupau de „actualitatea romaneasca“. O mina de oameni, care evoluau radiofonic si cu frica si cu nemultumirea ca romanii nu fac mai mult, traiau acut in Romania, desi nu puteau vedea o strada din Bucuresti sau o casa. Filmul incearca sa surprinda aceasta extraordinara solidaritate creata de la doua mii de kilometri departare intre cei care spuneau si cei care taceau sau doar izbucneau rar si individual. Marca acelor ani, anii ’80, era ascultarea Europei Libere. Asta e realitatea! In timp ce Polonia, ca sa dam ilustrul exemplu de cutezanta, traia sub marele semn de revolta si neingenunchere, Romania se multumea sa protesteze ascultind. Este si acesta un mare paradox: sa-ti delegi toate protestele tale unui post de radio care, pe deasupra, era finantat si de americani, care vegheau la acuratetea informatiilor si la domolirea unui ton prea apasat si prea personal.

De fapt, filmul vorbeste despre o lume fara consecinte: romanii ascultau si nimic nu se intimpla a doua zi in vietile lor, nu deveneau mai revoltati sau mai curajosi. O lume fara consecinte pentru ca Securitatea lovea, dar postul nu putea sa fie inchis sau sa nu mai emita. O lume fara consecinte si dupa 1989, cind istoria atentatelor si a agresiunilor de la Europa Libera a ramas cantonata intr-o zona obnubilata, in care nimeni n-a vrut sa faca lumina (incearca acum, dupa cum se poate citi in interviul din acest numar, Nestor Ratesh, scufundat in dosare de la SRI si SIE). Unul dintre personajele filmului, Ana Hompot, o profesoara nevazatoare din Cluj, spune ca in acei ani „toata lumea era nevazatoare“ si ca fiecare ascultator al Europei Libere traia „o frica fericita“ – admirabila sintagma care sustine ideea pasivitatii ingemanate cu delegarea competentelor si a actiunilor catre Europa Libera.

Filmul prezinta numeroase secvente din Romania acelor ani (TVR, fiind copartener al filmului, i-a permis lui Alexandru Solomon, pe gratis, sa scotoceasca prin arhiva TVR si sa aduca imagini dezgustatoare despre cultul personalitatii, dar si despre „pacalirea“ sau „autoamagirea“ Occidentului, care n-a reactionat decit foarte tirziu; in acest sens, laudele lui Jimmy Carter catre Ceausescu sint dovada graitoare ca si Statele Unite, pina la Ronald Reagan, l-au tolerat pe Ceausescu, crezindu-l marea exceptie din Est). Am vazut in film si secvente din celebrul documentar despre Doina Cornea, difuzat in 1988 de televiziunea belgiana, cind Occidentul a vazut, filmate printr-o minune, cozile si alimentarele goale si chipurile tumefiate de frig din Romania.

Dar, dincolo de materia abundenta a arhivelor, in care Alexandru Solomon s-a miscat cu precizie si dezinvoltura, filmul are citeva chipuri de redactori care vin spre spectatori cu familiaritatea si caldura acelor ani, cind vorbeau la microfon. Nu se poate sa nu empatizezi cu ei! De asemenea, Razboi pe calea undelor face dreptate muncitorului Vasile Paraschiv, initiatorul unui sindicat liber, care dorea sa functioneze neconstrins de PCR. Ce tenacitate extraordinara la Vasile Paraschiv de a incerca sa-i trezeasca pe romani! Probabil ca notorietatea pe care o dobindeste astazi Vasile Paraschiv, prin filmul lui Alexandru Solomon, ar trebui folosita, poate, prin realizarea unui film de sine statator cu muncitorul emblematic de la Ploiesti.
Razboi pe calea undelor spune o poveste despre intilnirea nevazuta dintre enorm de multi romani si un post de radio. Daca alte popoare din Est au o istorie a rezistentei asumate, romanii au acest post de radio. Alexandru Solomon ne-a oferit un film in care explica, fara stridente, de ce istoria poate fi scrisa si in jurul unui aparat de radio.