OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Revenita, dupa o lunga perioada de absenta din tara, in postura – insolita, dupa cum ea insasi remarca – de director al Institutului Cervantes din Bucuresti, Ioana Zlotescu face parte din acea categorie a romanilor plecati spre sfirsitul perioadei dezghetului, care n-a perceput insa in mod traumatizant plecarea din tara natala: „Datorita pasiunii pentru Spania, m-am integrat foarte usor o data ajunsa acolo. Nu am perceput niciodata raminerea mea la Madrid ca pe un exil“. Ioana Zlotescu a absolvit, in prima promotie de dupa razboi, studii de hispanistica la nou infiintata pe atunci catedra de spaniola, sub indrumarea lingvistului Iorgu Iordan. Plecata initial cu o bursa de un an, prelungita ulterior de Ministerul Culturii spaniol, Ioana Zlotescu si-a construit acolo o cariera in administratie paralel cu una in cercetarea literara. A inceput, in acest ultim domeniu, o intreprindere vasta, anume editarea unui interesant scriitor de avangarda spaniol, Ramón Gómez de la Serna, o editie monumentala in 21 de volume. Reintoarcerea in Romania este pentru Ioana Zlotescu o inchidere a unei bucle, una din multele pe care le identifica in destinul ei: „Intr-un fel, in viata mea s-au inchis diverse bucle. Eu cred foarte mult in hazardul obiectiv al suprarealistilor, in acel simtamint al magicului existentei si al unor nazuinte care transcend contingentul. Daca privesc acum in urma, imi dau seama ca totul s-a legat, ca intimplarile din viata mea au decurs unele din altele cu o evidenta cu adevarat tulburatoare…“.


„O cutie de conserve contra jumatate de banana“

Ati revenit in Romania dupa ani, ca directoare a Institutului Cervantes. Ce amintiri aveti despre anii facultatii de la Bucuresti, unde ati fost studenta lui Iorgu Iordan?

Pentru hispanistica, era o atmosfera de inceput de drum, in anii ’60. Toata lumea ma intreba pe vremea aceea de ce nu studiez franceza sau engleza, dar pasiunea mea, de mica, a fost misterioasa si deci fascinanta – pe vremea aceea, pentru Romania – Spanie. In plus, era pentru prima data dupa razboi cind se reinfiinta o sectie de spaniola la Universitatea din Bucuresti, exista un potential imens de exploatat. Cu perspectiva de astazi, as putea spune ca aceasta chemare a mea catre Spania a fost o mina a destinului. Eram 11 studenti, dintre care singurul barbat era Andrei Ionescu, rasfatatul nostru al tuturora. Aveam o profesoara de spaniola, Palmyra Arnaiz, care acum traieste la Madrid. Dorul ei de Spania o facea ca in fiecare sfirsit de saptamina sa organizeze cite o velada (serata) in care imi amintesc ca Andrei interpreta din cintecele lui García Lorca iar eu recitam din versurile sale – fara mare inspiratie nici unul nici altul, dar cu nemasurata pasiune! Si toti sfirseam prin a cinta Asturias patria querida – cu aceeasi nemasurata pasiune!

Pasiunea pentru Spania mi-a intarit-o Palmira, care pe atunci nici nu incepuse sa vorbeasca romaneste, stia numai spaniola, asa ca am fost oarecum constrinsi sa invatam cit mai repede limba, ca sa ne putem intelege cu ea.

Iorgu Iordan – despre care s-au spus de-a lungul timpului o multime de lucruri neplacute in legatura cu pacatele lui politice, fara relevanta din punct de vedere hispanistic – este creatorul catedrei de limba si literatura spaniola. Tot ce stiu eu despre el, din anii in care am studiat cu el – dintr-un punct de vedere subiectiv – este ca am lucrat extrem de bine cu el, s-a comportat ireprosabil, iar din punct de vedere obiectiv era un foarte bun profesor de lingvistica. Se lupta pentru studentii lui si de altfel datorita lui am putut sa plecam, citiva, cu burse in Spania: Cristina Isbasescu, Andrei Ionescu si cu mine. Am plecat impreuna si ne-am intors, atunci, toti trei. Era vremea cind eu imparteam cu Cristina o camera si nu aveam bani, asa ca faceam schimburi de genul o cutie de conserve contra jumatate de banana. Dar amintirea acestei epoci este totusi minunata si nu-mi pare deloc rau ca am trait-o.


Anii de studentie au fost pentru mine o bucurie

Ati plecat din tara la inceputul anilor ’70. Cum ati perceput perioada dinainte de „dezghet“?

Imi aduc aminte de mizeria ingrozitoare din casa. Bunicul meu a murit de un ulcer perforat, pentru ca nu avea ce sa manince – daca exista un litru de lapte, ne revenea noua, copiilor. Tatal meu, care ocupase functii importante inainte de venirea comunistilor, devenise contabil la o cooperativa agricola undeva in tara. In camera lui era atit de frig, incit dimineata se trezea cu apa inghetata. Toate acestea le-am aflat mult mai tirziu, cind tatal meu a putut sa vina la Madrid sa ma vada, gratie multor interventii. Am avut atunci ragazul sa stau cu adevarat de vorba cu el, sa-l cunosc pe tatal meu, pentru ca, in anii dinainte, el fusese mai mult plecat la cooperative din nordul Romaniei. Raminea acolo doar ca sa poata trimite ceva bani familiei inghesuite in cele trei camere din Tudor Arghezi 11 (pe vremea aceea Dionisie Lupu). Locuiam acolo cu bunicii si verii mei. Tin sa-l evoc aici pe varul meu primar, „fratele meu“, Nuni Anestin, baiatul lui Ion Anestin, care a murit in urma inchisorii unde fusese aruncat din cauza unei caricaturi a lui Stalin, publicate in revista sa Gluma.

Pentru mine insa, anii de studentie au fost mai mult decit un refugiu, au fost o bucurie. Aveam prieteni, exista o solidaritate imensa intre noi, amintirile mele nu sint negre. Probabil ca daca as fi ramas mai departe in deceniul ’70, lucrurile ar fi stat altfel. Am avut norocul sa ma desprind la timp si sa pastrez niste amintiri luminoase. Pe mine m-a marcat pentru toata viata entuziasmul acelei perioade.

Eram asistenta la catedra de spaniola si tineam un seminar despre secolul de aur spaniol si in special despre Don Quijote si chiar si Baltasar Gracián (preluat putin mai tirziu, in mod stralucit, de catre Sorin Marculescu). Dupa ce tradusesem Stupul de Camilo José Cela si Trei Nuvele Exemplare si un Prolog de Miguel de Unamuno, am plecat cu o permisiune pentru un an din partea rectoratului, dar pe parcurs, in Spania, am obtinut o bursa de studii din partea Ministerului Afacerilor Externe spaniol; unde am fost de altfel prima bursiera din est. Au trecut doi ani si nu m-am mai putut desprinde de Madrid. Vestea desfacerii contractului de munca de la catedra de spaniola de la Universitatea din Bucuresti am primit-o ca pe o eliberare, desi dorul de parintii mei devenise aproape insuportabil. Aveam permanent in minte imaginea lor din ziua cind m-au condus la aeroport pentru plecarea in Spania, cind mama, din imensa ei dragoste, mi-a spus ca prefera sa nu ma mai vada niciodata, decit sa ma intorc la un fel de viata pe care ea il prevedea – asa cum a si fost pentru atitia alti oameni din Romania – greu, din ce in ce mai.


Nu am perceput niciodata raminerea la Madrid ca pe un exil

Care au fost sentimentele dumneavoastra in momentul despartirii de Romania? Cum ati perceput plecarea din tara?

Datorita pasiunii pentru Spania, m-am integrat foarte usor, odata ajunsa acolo. Nu am perceput niciodata raminerea mea la Madrid ca pe un exil. Si cind au inceput sa vina pe rind parintii mei, un an sau altul, mama sau tata, si, in sfirsit, mai apoi, impreuna, am simtit ca de fapt, patria mea in sens de loc primordial al sufletului, erau ei, iar Spania si Madridul, un minunat si fericit spatiu de impliniri.

Integrarea a fost usoara?

Foarte usoara, pentru ca am plecat in Spania ca hispanista, cu ideea de a studia si de a face o cariera in cercetarea literara si universitara. Nu ma gindeam deloc atunci ca voi lua drumul unei cariere in administratie, asa ca, daca cineva mi-ar fi spus atunci ca voi ocupa un loc in vreun minister si ca voi deveni de exemplu, directoarea Institutului Cervantes din Bucuresti, nu l-as fi crezut.
Intr-un fel, in viata mea s-au inchis diverse bucle. Eu cred foarte mult in hazardul obiectiv al suprarealistilor, in acel simtamint al magicului existentei si al unor nazuinte care transcend contingentul. Daca privesc acum in urma, imi dau seama ca totul s-a legat, ca intimplarile din viata mea au decurs unele din altele cu o evidenta cu adevarat tulburatoare, de la plecarea mea ca romanca hispanista in Spania si revenirea mea acum ca spaniola hispanista in Romania.

Am totusi uneori o tulburatoare senzatie de irealitate, intarita in special de aceasta condensare a timpului, in care trecutul devine dintr-odata prezent. Trebuie sa spun ca in general nu ma gindesc la trecerea timpului, e un subiect prea tragic, care acum insa devine o realitate inexorabila. Intr-un scurt voiaj de lucru in Spania, de saptamina trecuta, in timpul indelungatei escale la Zürich, am avut aceasta revelatie angoasanta a pierderii identitatii, nemaistiind care este cu adevarat locul meu; Madridul si Bucurestiul, la 4000 de kilometri distanta, se suprapun cu absente dureroase dar si cu prezente reconfortante, si aici si acolo, intr-o confuzie de spatiu si de timp.


Cercetarea literara si dinamismul vietii contemporane

In Spania ati avut si o cariera universitara si de cercetare literara. Sinteti editoarea operelor complete ale unui important scriitor interbelic spaniol, Ramón Gómez de la Serna. Cum au venit toate aceste lucruri?

Timp de 12 ani am fost profesoara la Facultatea de Stiinte ale Informatiilor si am tinut un curs de istorie universala a presei, care mi-a prins foarte bine, pentru ca am intrat in domenii pe care nu le cunosteam decit prea putin: sociologie, economie, istorie. Trebuia sa vorbesc despre presa si revolutiile franceza, americana, italiana, formarea trusturilor etc. Mi-a folosit mai tirziu, cind, dupa obtinerea nationalitatii spaniole in 1976, m-am prezentat la un concurs pentru ocuparea unui post de prestigiu in administratia spaniola. Am sustinut examenul in paralel cu corectarea examenelor de la facultate, cu cite o mie – nu exagerez deloc!– de lucrari de notat. Daca nu as fi avut deja asigurata o baza de cunostinte dobindite datorita cursurilor de jurnalistica, mi-ar fi fost mult mai greu sa obtin atestatul in cauza.

Am avut sansa sa pot alege Ministerul Culturii, unde de la inceput am lucrat in domenii atragatoare ca organizari si comisariate de expozitii de arta contemporana, de la Antonio Saura pina la Andi Warhol. Activitatea mea la Centrul de Expozitii de arta contemporana a fost o alta experienta care, ca si cea anterioara a predarii istoriei presei, mi-a imbogatit viziunea despre lume, mi-a diversificat cultura si m-a tinut la curent cu dinamismul vietii contemporane.

Nu ati simtit nevoia unei intoarceri la cercetarea literara?

Toate posturile pe care le-am ocupat m-au condus intr-un fel si la un anume „diletantism“ in sensul bun al cuvintului; am fost prezenta in activitati aparent disparate, dar care s-au dovedit a fi pina la urma extrem de legate intre ele, cum ar fi de pilda organizarea la Paris, la centrul Georges Pompidou, a unei expozitii despre Ortega y Gasset si Ramón Gómez de la Serna. In cadrul meselor rotunde care insoteau expozitia propriu-zisa, moderate de mine, s-a vorbit mult despre literatura si in special despre relatiile dintre arte in miscarile de avangarda din anii ’20-’30, cu invitati importanti din Spania si din Franta.
Imediat dupa Ministerul Culturii, ca Directoare de Programe de la Patrimoniul National din incinta Palatului Regal, am introdus Seratele de poezie in Palat, intrate din 1992 in traditia vietii culturale madrilene si aflate la baza premiului de poezie Reina Sofia. Aici devine si mai evident si strins contactul meu cu literatura spaniola.

Mi-am spus ca trebuie sa gasesc un obiect de studiu care sa nu ma desparta de hispanism si care sa ma duca pe un drum greu, pentru ca nefiind obligata sa tin ore la facultate – la care renuntasem – mi-am zis ca trebuie sa continuu cercetarea, contactul cu lumea filologica, literara. Sigur ca facind expozitii, avind o viata sociala intensa era foarte usor sa ma las in voia acestui tip de viata si sa abandonez cercetarea.
Punctul culminant al „hispanismului“ prezent intotdeauna in preocuparile mele a fost fara indoiala initierea editarii operelor complete ale lui Ramón Gómez de la Serna, autor efervescent, metaforic – si, asa cum il defineste recentul cistigator al premiului Cervantes (un fel de Nobel pentru literatura spaniol), Francisco Umbral, „un scriitor pentru scriitori“, degustat de catre creatorii de literatura precum degusta oenologul un vin extraordinar, cumul de asociatii si corespondente insolite, imagini nu de dragul imaginii, ci in virtutea dorintei de a surprinde fiecare secunda in toata diversitatea ei. Constient de caracterul pletoric al tuturor scrierilor sale, Ramón insusi se declara, cu orgoliu, neo-baroc, urmas direct al lui Quevedo. In pofida setei de viata care invadeaza toata opera sa – si poate tocmai datorita ei – este obsedat de moarte, pina intr-atit incit la mai putin de treizeci de ani poate spune cititorilor sai „va vad ca un mort pe alti morti“. Precursor al modernismului in Spania dar si al avangardei, suprarealist avant la lettre dar si dupa aceea, acerb realist investit cu toate caracterele crude ale realismului spaniol, existentialist, autor al uneia dintre cele mai personale autobiografii din Spania, cu titlul superb inventat, Automuribundia, autor de biografii, de la Vélasquez pina la Edgar Poe sau Pitigrilli etc., a avut si o imensa activitate publicistica in Spania, America Latina si la Paris. Este considerat de Octavio Paz, Pablo Neruda, Julio Cortázar, Gabriel García Marquez drept un geniu al limbii spaniole in secolul 20.

Inainte de a prelua directia operelor complete amintite, in 1988, la centenarul nasterii autorului, am reeditat la Fondul de cultura economica, una din marile edituri ale lumii hispanice, o carte publicata de el in 1911, la 22 de ani, care se numeste Cartea muta, poate ca aluzie la misterioasa alchimie, in cazul acesta, dintre lume si eul profund. Este o lucrare complicata, de autopsihanaliza si sursa generatoare a multora dintre viitoarele sale lucrari.
In 1989 am publicat la Editura Mondadori alta carte a lui, Sase false romane, o depasire, o parodiere si o asimilare a curentelor de avangarda. Ideea de editare a operelor complete a apartinut Editurii Mondadori, care pe parcurs a cedat drepturile Editurii Circulo de lectores/Galaxia Gutenberg. Si asa a inceput publicarea operelor complete ale lui Ramón Gómez de la Serna, din care au aparut, din 1996 si pina acum, 10 volume din cele 21, fiecare avind 1000 de pagini.

N-am rupt deci nici cu literatura, cu hispanismul, dar nici cu un stil de viata care imi asigura siguranta si la care in Spania mai toata lumea viseaza: o pozitie in administratie.

Am impresia ca tot occidentul viseaza inca la un post in administratia de stat.

In lumea care incepe acum, oamenii stiu ca trebuie sa fie capabili de o mare mobilitate profesionala, ca intram intr-o alta dinamica de viata. Traim inca in dinamica secolului XX, unde este inca foarte important sa obtii un post sigur, nu fabulos platit, dar garantat pina la pensie.


Necesitatea unor intense schimburi culturale

Cum credeti ca va ajuta experienta cistigata in timpul cit ati fost in
Ministerul Culturii spaniol aici, la Institutul Cervantes din Bucuresti?

Enorm in ceea ce priveste organizarea si gestionarea unui act cultural, dar si in ceea ce priveste stringerea unor relatii importante. In primul rind am experienta in organizarea si gestionarea unui act cultural. In clipa de fata, in Spania, lumea culturala oficiala este reprezentata in mod stralucit de intelectuali de prestigiu cum sint, de exemplu, Luis Alberto de Cuenca, secretar de stat la Cultura, in Ministerul Educatiei, Culturii si Sportului, doctor in filologie clasica si poet de factura contemporana al cotidianului citadin, Juan Manuel Bonet, directorul Centrului de arta Reina Sofia, care este un foarte bun cunoscator al curentelor de avangarda in plastica, literatura si muzica, autor al primului dictionar de specialitate din Spania, Andres Amoros, directorul Institutului National de Arte teatrale si muzica din Ministerul Culturii, profesor universitar, specialist cunoscut in literatura spaniola. As mentiona ca Juan Manuel Bonet este unul din prefatatorii alesi de mine in 1993 pentru Portretele contemporane – carte importanta apartinind operelor lui Ramón Gómez de la Serna. Ultimul, dar nu cel din urma, Fernando Rodriguez Lafuente, directorul Institutelor Cervantes, cu rang de subsecretar de stat, doctor in filologie, profesor la Fundatia Ortega y Gasset, un om plin de idei, pasionat de carti, de literatura, un cititor extraordinar, care va prefata culegerea de eseuri ale lui Ramón Gómez de la Serna in editia de opere complete.


Termeni elogiosi despre calitatea culturii din Romania

Ce alte proiecte aveti pentru Institutul Cervantes din Bucuresti?

Proiecte am multe, fireste ca trebuie intotdeauna sa tii cont si de conditiile obiective de realizare a acestora. Am gasit un Institut Cervantes pus la punct dupa o mutare complicata si o echipa dornica de lucru si de perfectionare. Amprenta personala pe care as vrea sa o pun eu este o colaborare intensa intre hispanistii din Romania si din Spania. Este de la sine inteles ca Institutul exista pentru a face cunoscute limba si cultura spaniole, dar cred ca pentru a realiza acest lucru este necesar un frecvent schimb cultural; cu cit vor veni mai multi intelectuali spanioli, cu atit mai cunoscuta va deveni cultura spaniola in Romania dar si invers, se va face cunoscuta in Spania calitatea intelectualilor romani. In acest sens, foarte profitabila s-a dovedit a fi prezentarea in doua serate, la Teatrul Nottara, a recitalului de poezie Calderon de la Barca, pe doua voci si chitara, cu ocazia cvadricentenarului marelui dramaturg spaniol. M-a emotionat profund sa aud pe o scena romaneasca vocea actorului spaniol Pepe Martin impletita cu vocea Victoriei Cocias, splendida recitatoare a unor versuri din Calderon traduse in graba dar perfect de Mihai Cantuniari si de Teodora Sandru-Mehedinti. Recitarea ambelor voci, spaniola si romana, a fost urmarita de sala intr-o tacere absoluta. Iar cind Pepe Martin s-a intors in Spania, unde l-am intilnit de curind, a avut, intr-o emisiune la un post de radio foarte ascultat, cuvinte de lauda pentru calitatea publicului romanesc si a echipei care l-a rasfatat de fapt zi de zi. Pentru anii urmatori, sper sa facem un schimb nu numai de literati, ci si de filozofi si lingvisti. Daca reusesc sa-mi pun in practica anumite planuri legate de prezente spaniole stralucite in Romania, este clar ca ele nu vor ramine fara urmari nici pentru Romania care, din pacate, nu este cunoscuta in Spania decit in cercuri restrinse intelectuale. Dar acolo unde este cunoscuta, se vorbeste in termenii cei mai elogiosi despre calitatea culturii care se face aici. Profesorul Carlos Maria Gual, un clasicist si critic literar spaniol, mi-a spus la plecare, auzind unde ma voi duce, ca are o parere deosebita despre colegii lui din Romania.

Pe de alta parte, elevii romani ai Institutului Cervantes sint printre cei mai buni, nemaivorbind ca sint foarte numerosi, peste 2000. Partea academica este deci acoperita, in afara de calitatea profesorilor, si de o biblioteca intens solicitata, care speram sa se imbogateasca pe zi ce trece.
Am mai realizat, in mai putin de trei luni de la preluarea conducerii Institutului, diverse alte actiuni, toate sprijinite de excelenta sa domnul Ambasador al Spaniei. Astfel s-au prezentat chiar in incinta Institutului acele numere ale revistelor spaniole Serta si Empireuma, dedicate culturii romanesti, cu talmaciri in spaniola din autori ca Gellu Naum, Ana Blandiana sau Mircea Eliade, in prezenta traducatorului acestora, spaniolul Joachim Garrigos.
Ne-am inscris de asemenea cu un stand propriu la recent incheiatul Tirg de Carte Gaudeamus, unde au avut loc dezbateri legate atit de invatarea si raspindirea limbii spaniole, cit si o masa rotunda a traducatorilor din spaniola, unde au fost prezenti Mianda Cioba, Coman Lupu, Andrei Ionescu, Tudora Sandru-Mehedinti si Mariana Sipos.

Ultimul proiect din anul acesta, inspirat tot de ideea impletirii culturilor, a fost prezentarea unor cintece de Craciun, colinde romanesti si spaniole, dar si a celebrei Misa Creola a latino-americanilor, la Sfintul Iosif. A cintat o echipa tanara, cu un dirijor, majoritatea interpretilor fiind studenti. Sper ca la anul sa intarim aceasta traditie printr-un concert, adevarat, in sala.
Pentru anul urmator am stabilit deja citeva proiecte privind colocvii si schimburi intre scriitori, printre care mentionez, pe 25 ianuarie, prezenta la Bucuresti, pentru o dezbatere despre critica literara si presa, a prestigiosilor critici spanioli Rafael Conte, Ignacio Echevaria si Juan Pedro Quinoneros, corespondent al ziarului ABC la Paris.
In acelasi timp, ca o datorie permanenta, aspiram la o imbogatire a cursurilor, adaugind altele noi de specializare, cum ar fi de exemplu cele legate de limbajul tehnic, administrativ sau pregatirea unor traducatori specializati. In ceea ce priveste traducerile literare, Institutul nu poate decit sa le sprijine, ele fiind realizate in mod stralucit mai ales datorita hispanistilor din Universitate. In acest sens, mentionez ca foarte curind, la inceputul lui februarie, se va prezenta ultima carte tradusa de Miranda Cioba, Don Juan de Torrente Ballester, la editura Univers. Alte proiecte ar mai fi un colocviu Baltasar Gracian si altul Leopoldo Alas Clarin, toate cu dubla participare, spaniola si romana.

Dorim sa deschidem si o pagina web a Institutului Cervantes, in spaniola si romana si sa elaboram un fisier exhaustiv al hispanistilor din Romania precum si al traducatorilor – proiect extrem de ambitios si de vast. De asemenea, speram ca la apelul Institutului, cu ajutorul Ministerului Culturii spaniol, prin Directia generala a Cartii (de la care am plecat in aceasta misiune speciala), sa ne putem prezenta la Tirgul de carte de la Bucuresti din mai cu un stand comun. Daca acest lucru se realizeaza – si sper ca se realizeaza – vom beneficia si de prezenta unui scriitor spaniol. Cartile aduse in acest scop vor fi donate Ambasadei Spaniei, respectiv Institutului Cervantes.
O dorinta a mea inca neconturata precis ar fi realizarea de schimburi de articole intre diverse reviste si suplimente literare din Spania, din America Latina si din Romania. Ziarul El País de exemplu, are in fiecare saptamina o pagina consacrata descrierii culturale a unei capitale din lume. De ce nu si Bucurestiul in aceasta harta culturala, nu numai cu realizarile din domeniul hispanisticii, dar si cu noutatile editoriale specifice, care sa dea o imagine corecta si concreta a efervescentei culturale de aici. De aceea, cred ca o colaborare intre Institutul Cervantes, respectiv Ambasada Spaniei si oameni de cultura si de presa din Romania nu poate sa duca decit la deschideri de drumuri noi.