Autor: 
Categoria: 
Ce vîrstă daţi acestor texte?
Editura Hasefer,
Bucureşti, 2007, 360 p.
Aşadar, oamenii sînt condamnaţi să nu poată crede în ceva decît cu preţul orbirii lor. Aşadar, faptul sufletesc de a crede, pe care eu îl socoteam fertil, creator, deschizător de mari drumuri interioare, rămîne tot un biet sistem sectar, dincolo de care nimic nu poate exista. Nu sînt nuanţe de gîndire şi de expresie, nu sînt rezerve şi obiecţii spirituale, nu sînt ocoluri şi despărţiri ce trebuie înţelese. Nu este nimic dincolo de formula exactă ce exprimă adevărul – un adevăr fix, simplu, precis şi comunicabil ca o socoteală de algebră. Asta e tot şi de aici începe moartea.
Ştiu. Un iluminat este un tip viforos. De aici psihologia lui de criminal cu sentiment. Revelaţia, care pentru un spectator neutru poate semăna teribil cu o idee fixă, revelaţia aceasta îl duce, cu revolverul în mînă, pe căile absolutului. Un revolver ce poate fi imaginar, revolver simbol, pîndind abaterile de la linia ideală şi doborînd evadaţii de dincolo şi dincoace de ea.
Un iluminat este un „pur“. Un om cu criterii definitive, pe măsura cărora el trăieşte toată viaţa, viaţa lui şi viaţa altora. Totul e simetric, limpede, centrat şi dependent de un punct motor care se cheamă Ideea, Idealul, Adevărul, Revelaţia (toate cu majuscule). Peste capul acestor cuvinte trebuie făcut un mare pustiu.
Ei bine, vor fi triste aceste timpuri care vin, dacă ele vor, cum se spune şi se pare, ale celor „puri“. Vor fi triste pentru că viaţa, ea, nu este deloc „pură“, ci, dimpotrivă, învălmăşită, contradictorie, fantezistă, variată. Ea e făcută din cotinue abateri, din nesfîrşite dizidenţe sufleteşti, din dezordini, ce fac tragicul uman şi comicul uman. [...]
Le trebuie oamenilor nu ştiu ce mică reticenţă atunci cînd cunosc sau cred a cunoaşte adevărul, le trebuie nu ştiu ce accent de relativitate, care să le nuanţeze certitudinile şi care să le împiedice – pe aceste certitudini – să devină nişte bestii absolute.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters