OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Georges SIMENON
Maigret se teme
Traducere de Nicolae Constantinescu
Editura Polirom,
Colectia „Maigret“,
Iasi, 2004, 216 p.


Paradoxul pe care l-au remarcat multi la Georges Simenon este, in linii mari, urmatorul: cum a putut un om cu o viata atit de aventuroasa, atit de plina de evenimente, sa creeze un personaj, la prima vedere, atit de apatic. In jurul scriitorului, de la a carui nastere s-au implinit anul trecut o suta de ani, s-a creat o adevarata legenda.

Aventura cu Josephine Baker, interviul luat lui Trotki, acuzele de colaborationism care l-au si determinat, de altfel, sa emigreze sint doar citeva dintre subiectele care fac deliciul biografilor. In schimb, comisarul Maigret este destul de lipsit de spectaculozitate, in comparatie cu Hercule Poirot sau cu Sherlock Holmes. Desigur, aceasta trasatura poate fi intentionata, insa, la Maigret, este mai mult decit atit. El pare ca incearca sa inteleaga suspectii, in sensul uman al cuvintului, pare ca le intelege motivele si ii compatimeste pentru faptul ca au ajuns la crima. In aceasta privinta, este o mare diferenta fata de un Poirot, care este cinic si nemilos.
Actiunea cartii Maigret a peur (1953) nu se desfasoara la Paris, ca de obicei, ci la Fontenay, unde Maigret se opreste pentru a-si vizita un vechi coleg. Desi nu mai avem cafenelele pariziene sau vestitul comisariat din Quay des Orfèvres, lumea in care se misca inspectorul e cam aceeasi. E de fapt lumea pe care o creeaza Simenon, un univers romanesc cu modul lui propriu de functionare, in care sistemul de valori este impus de autor.

Intriga seamana putin cu cea din The ABC Murders de Agatha Christie. Ca si acolo, e vorba de o serie de crime in care doar prima conteaza, celelalte fiind comise doar pentru a distrage atentia politiei. Evident, Maigret descopera criminalul, insa dupa o investigatie in care nu doreste sa se implice si avind tot timpul sentimentul unei nelinisti nedefinite.
Diferenta fata de ceilalti, fie ca sint judecatorii de instructie care ancheteaza cazurile, fie ca sint oamenii simpli care isi dau cu parerea, este data de stilul propriu al lui Maigret. El se fereste de inovatiile tehnice ale politiei moderne, facind intotdeauna figura unui comisar de moda veche. Contactul cu oamenii este cel mai important, cunoasterea victimei este esentiala pentru gasirea criminalului.

Si aceasta nu se face decit prin intrarea in atmosfera specifica, in mediul in care traia. De aici, vizitarea unor locuri care nu au legatura cu crima, de aici intrebari ciudate, la prima vedere fara nici o relevanta. Intr-o scena clasica de joc de carti, unde Maigret urmareste, bineinteles, nu evolutia partidei, ci comportamentul jucatorilor, un personaj spune: „Daca reusesti sa sesizezi mecanismul de gindire al adversarului, partida este pe jumatate cistigata, indiferent de carti“ (p. 120). Pare o definitie a metodei comisarului, care nu se grabeste sa pronunte concluzii chiar si cind politia pare ca a descoperit ucigasul.
Maigret este precaut, ezitant, ca si naratorul care intra in mintea personajului, fara sa dezvaluie totusi ideile legate de caz. Totul este bine tinut in friu, pentru a nu strica echilibrul epic. Poate fi si un procedeu de temporizare, insa explicatia exista intotdeauna, lipsind astfel gratuitatea. Nimic nu este gratuit intr-un astfel de roman.

Mai este insa o problema care trebuie comentata, si anume latura oarecum sociala a romanelor cu Maigret, care, in Maigret se teme, apare mai pregnant decit in alte parti. Crimele sint, in general, in lumea bogata, a aristocratilor, iar in cartea de fata, diferenta este vizibila intre grupurile sociale. Chiar mai mult: judecatorul de instructie se teme, pe buna dreptate, de reactia populatiei, care va considera ca ii apara pe cei bogati, cu care este prieten. Acesta este chiar elementul epic ce determina, in mare masura, actiunea romanului.
Tematizarea elementelor care tin de statutul social al personajelor, fiind cunoscuta simpatia lui Maigret fata de cei saraci, ghinionisti, care duc o viata grea, alaturi de maniera de a intra in atmosfera victimei, in cafenelele si in micile hoteluri prin care aceasta ar fi putut trece, par ciudate la un scriitor care, totusi, a cistigat enorm din vinzari si a dus o viata foarte buna. Aceasta este, probabil, explicatia succesului de public pe care l-a avut, fara a nega, bineinteles, talentul incontestabil.

Altfel, Maigret nu este un erou, un aventurier, care ar fi putut sa declanseze la cititori un proces facil de identificare. El este un comisar blajin, cu tabieturi, care umbla intotdeauna pe vreme ploioasa, aproape un anti-erou. Caracterul profund uman al personajului este trasatura lui esentiala. Cind sint descoperite niste scrisori de dragoste, cei care se reped sa le citeasca – in speranta ca vor descoperi indicii importante – se retrag parca jenati de a fi intrat in intimitatea acelor oameni. Umanitatea este, practic, un topos caracteristic pentru cartile care il au ca personaj pe Maigret.
Interesul romanelor de acest fel nu sta numai in actiunea in sine, ci si in fundal, in ceea ce s-ar putea numi presupozitiile acestui univers. Tot asa cum dintr-o carte de benzi desenate cu Tin-Tin poti afla multe despre, sa zicem, situatia din tarile central-est-europene dinainte de al doilea razboi mondial, tot asa, din literatura de acest fel, se pot afla multe despre modul de gindire, despre valorile unei perioade de timp. Lucruri care, in literatura mare, nu prea sint cautate, interesul fiind concentrat aici mai mult asupra autorului si a originalitatii operei lui.

Aceasta este conditia genurilor populare. Fiind asumat acest statut, asteptarile nu sint cele ale literaturii „serioase“. Am considerat de la inceput subinteleasa schimbarea opticii asupra acestor genuri in teoria literara din ultimul timp. Aparitia interesului pentru romanul politist, ca si pentru cel de aventuri sau S.F., la unii scriitori care scriu in stilurile respective a dus la reconsiderarea locului lor in literatura. Au aparut astfel si cercetatorii care studiaza aceasta literatura. In Belgia exista un Centre de Recherches „Georges Simenon“, care se ocupa de viata si de opera acestui scriitor in cel mai serios mod posibil. De aceea, initiativa Editurii Polirom de a traduce in limba romana toate cartile din seria Maigret nu este doar un inspirat demers comercial, ci si o contributie la conturarea statutului acestui gen literar in limba romana.