Autor: 
Categoria: 
Unul dintre cei mai importanți optzeciști echinoxiști, deși poate nu atît de mult „listat“ și „subliniat“ pe cît ar merita să fie, numai întrucîtva (neo)expresionist în tinerețe, deviind tot mai mult înspre un discurs denudat de metafore, prozaic, fără violența imagistică sau patosul unui Ion Mureșan, contaminat de unele elemente postmoderne în vogă printre congeneri, practicînd adică intertextul, inserțiile livrești și mimînd uneori detașarea sau chiar dispoziția ludică, dar niciodată convertit la postmodernism, tentat de unele mari teme ale modernității, nu însă și de ermetismul spre care evoluează, de exemplu, optzecistul Ion Stratan (pomenit într-un text), Ioan Moldovan rămîne un poet dificil de etichetat. Ceea ce și face ca titlul acestui nou volum să sune deosebit de tentant, în special avînd în vedere propria mărturisire a poetului, care vede în această sintagmă – mainimicul – „un fel de ambasador al sinelui meu“.
O preocupare
mai veche a poetului orădean, acest mainimic numește încă o dată, pe un ton
cumpănit și plin de delicatețe, lipsit cu totul de emfază și dictat de o minte
cît se poate de lucidă, aceeași existență care se pierde în derizoriu, aceeași
viață trăită aparent fără ardoare („care nu se viețuiește“), aceeași curgere
implacabilă a timpului, plus obsesia unei morți în care e absurd să speri,
chiar și atunci cînd nu mai există nimic altceva în care să poți spera. Și
totuși, vocabula „mai“ din construcția amintită poate avea și un rol ușor subversiv,
acela de a salva prin inserția ei în răspăr atmosfera generală, de la un prea
atroce scepticism, de la o prea cumplită deziluzionare.
Sub
pretextul, cel mai potrivit de altfel, oferit de îmbătrînire, cu tot bagajul ei
de tristețe și melancolie, Ioan Moldovan execută o incursiune în mainimic, un
fel de scurtă recapitulare melancolică în proximitatea morții a construcției de
pînă în prezent a sinelui, dovedindu-se în această întreprindere mai serios
chiar decît și-a dorit probabil să pară, „semnele îmbătrînirii“ aducînd cu ele un ușor, aproape imperceptibil
aer de stranietate, în constrast întrucîtva cu formula realistă riguros
practicată: „Dar semnele îmbătrînirii-s multe/ țigările se termină prea repede
chiar fără să tragi din ele/ pe pervaz păhărelele cu pască/ se umplu cu apă de
ploaie/ În miez de noapte un porumbel prin somn/ uguie de-ale sale“ (Porumbel).
Porumbelul, care se înfățișează aici cu totul izolat în uguitul său, recte în
propriul limbaj, alături de rața singuratică „măcăind“ la lumina lunii într-un
alt poem („O rățușcă, miere aur și cenușă/ măcăie afară-n noapte/ sub raza
vînătă și inteligentă.“ – Rătăciri de
dimineață) și de poetul care nu s-ar mai opri din „mormăit“ („dar la vîrsta mea
cu cine să mă cert/ cu cine să-mpart ceva și ce/ mă gîndesc să nu mă mai opresc
din mormăit“ – Însemnări primitive), par să sugereze intuiția unui limbaj sui
generis, de o subtilitate diafană, greu sau deloc inteligibil, care s-ar
instaura în așteptarea morții, într-un univers în care se face simțit efectul
de ireal, iarăși în ciuda notației directe, realiste. Pînă și mierlele,
îndeobște recunoscute pentru trilul lor dumnezeiesc, par acum să deranjeze,
cîntînd fără măsură, în plină iarnă, deși e adevărat că este vorba aici de o
tulburare de natură mai degrabă metafizică, apostrofarea fiind, în fond, făcută
cu duioșie: „Cred că au căpiat mierlele în plină iarnă/ la șase fix de
dimineață ori de seară/ încep nene să cînte ca descreieratele/ plouă ninge e
cald e frig ele una două cîntă/ ca-n secolul nouăsprezece de odinioară //
Cineva le-a plasat aici între blocuri în nuci și-n pruni/ urbani/ să ne
înnebunească la cap/ să simt un gol în stomac/ niște milenariste fără jenă fără
program“ (Mierla, mierlele, unul dintre cele mai frumoase poeme din volum). Interesantă
este slăbiciunea poetului pentru păsări, al căror „discurs“ îl receptează
atent, resimțindu-l probabil ca pe unul coborît din înalturi, înaripatele fiind
puse din cînd în cînd să joace rolul ocazional de îngeri (decăzuți): „Trăind în
disperarea duioșiei noastre/ îngeri și porumbei ne vin la fereastră // de fapt
doar porumbei // și și ăștia toxici nevrotici tembeli“.
Dar nu numai limbajul
suferă din cauza iminenței morții, ci în general muzica de fond: fie că vine de
la „dj-ul german“, fie de la „harpista dementă“, are ceva straniu în ea,
alienant, cu atît mai mult făcîndu-se resimțite aceste dezacorduri, cu cît
poemele sînt bine așezate ritmic, curgînd molcom, bacovian, într-o împletitură
delicată, migălos construită, muzicală. „El nu știu să-și impună o disciplină/
și astfel s-a risipit viața ca și poezia lui“ (Să ne gîndim la Günther, zise
Goethe, în Poezie și adevăr), declamă poetul, urmînd o logică implacabilă a
lucrurilor, conform căreia moartea limbajului și, implicit, a poeziei coincide
cu moartea poetului, lipsa „disciplinei“ sugerînd și aici un inadaptat (sau un
dizarmonic) care are bine înfiletată în conștiință ideea că universul își va
continua lucrarea, imperturbabil, nepăsător la micile drame ale ființei: „luna
flămîndă mereu flămîndă de-o altă și altă/ continuare“ (În Luncă), timpul
devenind de-acum, ca o consecință directă a finalului anunțat, unul
nediferențiat: „Azi e ziua de ieri și mainimicul a rămas/ în cartier/ ca un
incendiu nereușit“ (Euforii). Nu numai limbajul însă (canalul direct prin care
se manifestă spiritul) se simte obosit (oboseală reflectată și în acel
„mormăit“), dar și trupul simte ace-eași inconsistență pe care ți-o insuflă
apropierea sfîrșitului: „îmi e tot mai greu/ să mă țin grămadă de carne pe
oase“ (Cîntec de petrecere). Și, în general, reflecțiile asupra corpului uman
sînt deformatoare, receptîndu-se și aici aceeași stranietate care s-a infiltrat
în limbaj: „Domnișoarele aerobice și profesoara lor strigîndu-le/ să ridice mai
sus piciorul stîng/ să-și curbeze mai tare coloanele/ Acolo, în pivniță/ se
pregătesc toate să ajungă foarte flexibile/ pentru minunea aceea/ cînd vor
cădea din cer“ (În pivniță). Impulsul care generează această reflectare
dramatică a vieții este numit „melancolie“, o melancolie care trebuie înțeleasă
în sensul romanticilor germani, ca emoție autentică a ființei umane în fața
neantului, ca dor de infinit („Deocamdată zi de zi mă învîrt și eu în ceva pe
care/ tu o numești melancolie“ (Poem fiscal)). Așa cum scrie Bergson în Cele
două surse ale moralei și religiei, omul ar fi stăpînit în permanență de cea
mai întunecată depresie, s-ar simți anihilat, înghițit de umbra fatalității,
dacă ar cunoaște data precisă a morții sale, în ordinea curentă a lucrurilor,
sentimentul morții fiind unul nedeterminat, de „angoasă“. În presimțirea
morții, se îmbină cîte ceva din ambele stări, în ciuda instinctului neputînd
totuși exista certitudine în acest sens: „și, pe unde, Marea Legătură/ pe
unde?/ Numai cu frunze verzi de plop/ și cu zgomotul de haltere din pod/ unde
Ridicătorul a obosit/ nu se face/ ei bine, nu se face“ (Nimic, nu, nimic).
Chiar poetul vrea uneori să lase impresia că își întoarce mai mult ochiul spre
lume, coborînd tot mai adînc în realitatea cea mai ușor recognoscibilă și
lăsîndu-se tot mai furat de problemele mărunte, iar starea lui de spirit nu se
va schimba și nu-și va pierde din gravitate: „Eu cînd mai sînt mai sînt doar un
cv“ (Poem fiscal).
Poet al nimicului, din ce în ce mai neîncrezător în concretețea lumii pe care de obicei o numim reală, atent la semnele prevestitoare ale unei alte lumi, deși nici în aceea nu prea crede și nu speră, îmbătîndu-se mai mult cu iluzia ei inofensivă, sceptic și trist, dar nu cinic, melancolic și plin de amărăciune, dar nu furios, practicînd cu blîndețe (auto)ironia (a se remarca contradicția în termeni), luptînd timid și aproape resemnat cu rictusul care a săpat deja prea adînc, Ioan Moldovan reușește un volum nu numai foarte puternic, dar pur și simplu frumos.
Ioan
Moldovan
Mainimicul
Editura
Cartea Românească, București, 2010, 80 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters