OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Există, în lumea cărţilor, două tipuri de discurs licenţios: de stînga – înjurătura gratuită şi deşănţată a maselor, importată de pe tarla şi urbanizată în crîşme sau în chioşcuri – şi de dreapta – sudalma grea, ruperea unui tabu (doar) în momente-cheie de draci şi de neputinţă. Prima e epidemică, se multiplică exasperant, ajunge un fel de „ce mai faci?“, a doua e epocală, roială, îţi dă impresia că Nefîrtatul însuşi a conlucrat şi o va adeveri. Maestro este, după această împărţeală, un roman „marxist-leninist“. La tot pasul, cînd ţi-e lumea mai dragă, Emilia (Emiluţa, Emi, naratorul de serviciu) scaldă sictirită istorioara într-o zeamă impudică, şi n-ar deranja, dacă n-ar face-o iar şi iar şi iar.

Stelian Tănase pune pe masă un roman greu de încadrat. Mereu îţi spui că trebuie să fie ceva mai mult decît acest „pop-art“ ostentativ, încerci să găseşti chei, noime ascunse, să recompui detaliile şi să-ţi dea ceva. Autorul nu te-ajută deloc, dar tocmai prin asta îşi transmite mesajul: lumea lui, în aparenţa seacă a unui potop realist, e, de fapt, o mică ţîşnire de fantezie. „Te prinzi“, cum s-ar spune, că totul e o antiştire, fără pretenţii de adevăr sau – mai rău – fără pretenţii morale. Apoi, e greu să ieşi din grila asta. Te găseşti deja prins într-un joc teribil, între o decadenţă modernă a detaliului şi o deconstrucţie postmodernă a vocilor narative, între lizibil şi scriptibil, între gust şi dezgust. La sfîrşit, mi-am dorit o ediţie a II-a imaginară, revizuită cumpătat, din care s-a scos épatez le bourgeois-ul cu „îmi bag şi-mi scot“, prea copilăresc pentru o aşa menire.