Majoritar şi minoritar în literatura şi cultura română

O nouă direcţie în cercetarea românească, în cadrul proiectelor finanţate de Guvernul României, prin Planul Naţional de Cercetare-Dezvoltare II

Autor: Emilia Postolache, Mihai MINDRA | Categoria: Actualitate | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

La 28 martie 2008, în Sala de Consiliu a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, a avut loc seminarul de lansare a dezbaterilor pe marginea proiectului Culturi ale Diasporei: Majoritar şi minoritar în literaturile evreiască-românească şi evreiască-americană, proiect de cercetare exploratorie PN-II-ID-PCE-2007-1, nr. 280/1 oct. 2007 şCOD 1003ţ, intitulat Majoritar şi minoritar în literatura şi cultura română. Acesta a constat în două sesiuni cu lucrări pe temele: reprezentarea minorităţilor naţionale în programele şi structurile academice, în manualele şi lucrările de referinţă de istoria Romåniei (Victor Neumann – Universitatea de Vest, şi Sorina Georgescu – Hyperion), politici multiculturale şi problema canonului în literaturile română, americană şi britanică (Maria-Ana Tupan, Cosana Nicolae, Mihai Mîndra – Universitatea Bucureşti), studii de caz, reprezentate de autori evrei-români, precum N. Steinhardt şi M. Sebastian (George Ardelean – Universitatea Bucureşti, Romulus Bucur – Universitatea Transilvania), reprezentarea universului concentraţionar comunist autohton în programele şi cursurile universitare româneşti (Octavian Roske – Universitatea Bucureşti).

Cele două sesiuni de comunicări şi discuţii au fost urmate de o masă rotundă, care a dezbătut modalităţile în care se reflectă raportul minoritar – majoritar în literatura şi istoria română, la nivel preuniversitar şi universitar, ponderea reprezentării literaturilor minoritare în programele şi cursurile preuniversitare şi universitare româneşti.

Proiectul a investigat modalitatea de continuă articulare a diferenţelor culturale, de continuă inventare a etnicităţii în funcţie de factorii istorici, sociali, economici şi politici dintr-un anumit spaţiu şi moment, dar mai ales în funcţie de Celălalt, cu aplicare la spaţiul american, dar cu precădere la cel românesc, dominat, în prezent, în sfera şi în discursul public, de imaginea omogenităţii etnice şi culturale a românilor şi de teama faţă de Celălalt. Din acest punct de vedere, literatura, ca spaţiu de graniţă, ca spaţiu discursiv, permite dialogul, oferind o imagine pertinentă a repoziţionării continue a raporturilor minoritar (etnic) – majoritar (naţional), Sine – Celălalt, Est – Vest etc., în măsura în care textul literar este abordat în contextul epistemei ce i-a condiţionat existenţa. În felul acesta, corpusul de texte literare româneşti, aparţinînd majorităţii şi minorităţii, poate oferi o altă imagine asupra spaţiului geografic românesc, din care să reiasă clar hibriditatea culturală a acestuia. Ambivalenţele, ambiguităţile, disjuncţiile şi fracturile descoperite în discursurile pe tema raportului minoritate – naţiune, în urma analizei interdisciplinare a surselor primare, constituie afirmarea unei puternice dorinţe de solidaritate socială. Prin urmare, o astfel de analiză şi rezultatele acesteia pot, prin oferirea unei dovezi de consensualitate posibilă, să micşoreze fragmentarismul social şi politic asociat conflictelor etnice, la nivel educaţional-universitar.

Membrii proiectului (Mihai Mîndra, conferenţiar la Catedra de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti şi directorul proiectului, Victor Neumann, profesor la Catedra de istorie a Universităţii de Vest din Timişoara, Camelia-Dana Mihăilescu şi Emilia Postolache, doctorande ale Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea Bucureşti) au observat tendinţa de separare şi evoluţie în paralel a structurilor universitare (catedre, centre de cercetare) dedicate studiului culturii româneşti şi/sau minorităţilor naţionale. Pe de altă parte, aceştia au sublinat absenţa unor structuri instituţionale (biblioteci, arhive), care să permită cercetarea comparatistă a culturilor minorităţilor naţionale de pe teritoriul României. Absenţa dialogului real dintre cultura majoritară şi culturile minoritare, cauzele istorice ale acestei lipse de comunicare, precum şi încercările recente de instituire a unui dialog între minorităţi, susţinute, de exemplu, la nivel instituţional, de MEC, prin Direcţia Generală Învăţămînt în Limbile Minorităţilor şi Relaţia cu Parlamentul, au fost menţionate şi de alţi invitaţi, precum Gabriella Pásztor (secretar de stat pentru Învăţămînt în Limbile Minorităţilor Naţionale şi Relaţii cu Parlamentul), Alexandra Fenoghen (Universitatea Bucureşti, Radio România Internaţional), Szabolcs Szonda (Universitatea Bucureşti).

În cadrul primei sesiuni, Victor Neumann a pus în comunicarea sa Reprezentarea minorităţilor naţionale în programele academice şi în studiile de istorie a României problema măsurilor promovate de MEC, susţinute de către UE, pentru promovarea interculturalităţii. Multiculturalismul nu presupune o ruptură, a subliniat el, ci se reduce la coabitare, convieţuire între grupuri care se cunosc reciproc. Dacă există o asemenea cunoaştere, promovată şi de iniţiative de acest fel, există şansa de a nu se ajunge la două tipuri de educaţie susţinînd linii paralele de evoluţie, inclusiv în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Programa şcolară actuală nu pare a reflecta realitatea socio-culturală, şi anume faptul că majoritarul şi minoritarul sînt într-o continuă relaţionare şi situaţie de interculturalitate prin coabitare şi schimb de informaţie culturală.

În lucrarea sa Voci române şi voci rrome în istoriografia României – Istorici din secolul XX, Sorina Georgescu a prezentat modul în care probleme precum sclavia rromilor şi abolirea acesteia sau cuvinte-cheie ca „sclavie“, „robie“, „emancipare“, „abolire“, „eliberare“ sînt abordate diferit, în funcţie de epocă şi autor, în diferite cărţi de istorie a României, de autori consacraţi (Constantin Giurescu, Dinu Giurescu, Florin Constantiniu, Neagu Djuvara, Viorel Achim). De asemenea, lucrarea s-a ocupat de modul în care aceste probleme şi noţiuni sînt tratate în articolele unor tineri absolvenţi de etnie rromă ai Facultăţii de Istorie (Petre Petcuţ, Petre Florin Manole).

Lucrarea lui Octavian Roske, Universul concentraţionar autohton în programele şi cursurile universitare româneşti, a pornit de la aserţiunea că, dacă o evaluare globală a represiunii sub regimul comunist este încă imposibil de făcut, cifrele oscilînd pe o scară foarte largă, o reconstituire a traseului biografic al persoanelor implicate sub diverse forme în angrenajul represiunii reprezintă un demers accesibil. Explorarea biografică, a spus domnia sa, ar trebui să ţină cont de varietatea surselor de informaţie (memorii, jurnale, monografii, istorii în date, colecţii de documente, studii, istorie orală, volume de corespondenţă, eseuri) şi de credibilitatea discursului, punînd în evidenţă, atunci cînd este cazul, neclarităţi, neconcordanţe sau contraziceri în relatarea aceluiaşi eveniment. Dificultatea demersului este cu atît mai mare cu cît tema represiunii a fost de multe ori deformată de interpretări simbolic-moralizante sau rescrisă după comandamente politice.

În privinţa acuzaţiilor aduse minorităţilor evreieşti, rrome şi maghiare că, în mod unilateral, au creat şi sprijinit regimul comunist represiv din ţară, dl Roske a propus, pentru obiectivitate, o analiză comparatistă, în acest sens, a României cu toate ţările din Pactul de la Varşovia sau efectuarea unor studii de caz asupra instituţiilor represive implicate. Universul concentraţionar ca parte din istoria recentă a României ar trebui să apară, ca informaţie sau temă de dezbateri, în predarea istoriei şi în spaţiile memoriale (săli de muzeu, expoziţii itinerante).

Maria-Ana Tupan, în lucrarea intitulată Pericole şi premise false în controversa majoritar – minoritar: Cazul României, a subliniat necesitatea discutării raportului minoritar – majoritar în contextul analizei epistemei spaţiului istoric în care anumite formaţiuni discursive pe această temă îşi au originea. În acest sens, încercările de rearticulare multiculturală a canonului literar, de exemplu, ar trebui abordate în contextul teoriilor literare postmoderne, deconstructiviste, şi a criticii acestora, în care deconstrucţia şi multiplicarea punctelor de referinţă sînt interpretate ca posibil nihilism. Printr-o astfel de mefienţă, spune dna Tupan, pot fi evitate contextele în care, în mod artificial, sînt create situaţii părtinitoare pe motive rasiale/etnice, precum şi stări conflictuale la nivel academic. Autoarea a identificat trei aspecte generale, care afectează discuţiile pe tema raportului minoritar – majoritar în spaţiul românesc. În primul rînd, o problemă politică este reclasificată ca fiind etnică: politicile culturale româneşti, după război, au avut la bază principii marxist-leniniste şi, prin urmare, rezultatele ar fi fost aceleaşi, indiferent de identitatea etnică predominantă a celor care au fost implicaţi în administrarea problemelor culturale. În al doilea rînd, dovezile empirice invocate sînt de multe ori incorecte. De exemplu, cu cîţiva ani în urmă, doi critici au deplîns, în cadrul unei emisiuni la Radio România Cultural, omiterea lui Max Blecher şi a altor scriitori evrei din studiile literare actuale. Aserţiunea pare prea generală: în studiul său Discursul modernist (Editura Cartea Românească, 2000), dna Tupan alocă spaţiu aproape egal scriitorilor evrei şi ne-evrei din perioada respectivă. În al treilea rînd, susţine dna Tupan, o istorie literară poate fi scrisă neglijînd complet teoriile sau constrîngerile ideologice contemporane acesteia şi, implicit, opiniile de natură etnică.

În final, se sugerează posibilitatea adoptării unei poziţii realiste în relaţia Sine – Celălalt, propusă de unii antropologi şi psihologi interesaţi de problemele culturale, care, conştienţi de necesitatea sensibilizării oamenilor asupra existenţei unor probleme de raportare a Sinelui la Alteritate, prezintă diverse modalităţi de conducere a întîlnirilor şi dialogului intercultural. Soluţia care a funcţionat în Anglia secolului al XVIII-lea, aceea de a nu menţiona probleme politice sau religioase în conversaţiile obişnuite, pentru a evita posibilele conflicte de după evenimentele înfiorătoare din timpul Războiului Civil, este puţin probabil a mai avea efectul dorit în condiţiile globalizării, care face din experienţa interculturală un fapt permanent şi ubicuu.

În prezentarea multiculturalismului în contextul globalizării, Cosana Nicolae (Multiculturalismul global şi politica acomodării) a vorbit despre pedagogia egalitaristă nord-americană, încercînd să modeleze relaţiile interumane prin educaţie multiculturală integrativă.

Mihai Mîndra (Multiculturalismul şi canonul literar. Percepţii româneşti şi americane) a discutat modalitatea de a include şi prezenta, în canon, autori minoritari prin abordare cultural-estetică. Abordarea culturală a unui text literar minoritar poate constitui o soluţie în instituirea unui dialog cu majoritarul. Pentru ca o asemenea abordare să fie posibilă este necesar ca, atît profesorii de liceu, cît şi cei universitari, să se iniţieze în ştiinţa analizei literare culturale. Din păcate, actualmente, în ţară, instrumentele educative din acest domeniu sînt cele tradiţionale, uneori mascate de reprezentări grafice occidentale şi liste bibliografice la zi. O punere în pagină similară cu cea a unui manual britanic, o bibliografie care conţine surse contemporane nefolosite, practic, în analiza de text, sînt strategii ce nu dovedesc că mentalitatea naţionalist-estetistă din perioada comunistă s-a schimbat. În Statele Unite, manualele şi programele şcolare şi universitare introduc texte ale literaturilor minoritare, care deschid elevilor şi studenţilor lumi culturale diverse, care creează o atitudine de curiozitate şi deschidere spre diversitate culturală, spre Celălalt. De ce nu am putea avea, încă din primele clase în care se studiază literatura, asemenea programe multiculturale? Literatura este formativă. Prin artă se pot transmite, eficient, valori umane ca toleranţa şi deschiderea spre diferenţă.

Expunerea lui George Ardelean (N. Steinhardt şi iudaismul) a oferit o inedită întîlnire intelectuală cu texte de filozofie identitară din tinereţe ale criticului literar evreu-român, dedicate iudaismului, din volumul Mystique domptée et son ethique rationelle. Comunicarea şi-a propus să analizeze două volume mai puţin cunoscute ale lui N. Steinhardt şi – prin aceasta – să reechilibreze imaginea ultimului Steinhardt, mai bine cunoscut publicului larg, cu imaginea primului Steinhardt, din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. Este vorba de două volume despre iudaism, scrise împreună cu prietenul său, Emanuel Neuman, simultane cu tentativele celor doi autori de integrare în Sinagogă: Essai sur une conception catholique du judaisme (Cultura Românească, Bucureşti, 1935) şi Illusions et réalités juives (Librairie Lipschutz, Paris, 1937). Cele două cărţi ne oferă imaginea a doi tineri profund implicaţi în problemele civilizaţiei şi spiritualităţii iudaice româneşti şi europene. Sînt demontate mecanismele antisemitismului, atît ale antisemitismului neevreiesc, cît şi ale antisemitismului evreiesc. Simptomul fundamental al antisemitismului este, în opinia autorilor, teoria existenţei unei singure Probleme evreieşti şi a Soluţiei acesteia. În realitate, există probleme evreieşti şi soluţii specifice acestora. Antisemitismul este, în acelaşi timp, un simptom al anormalităţii unei civilizaţii, într-o societate autentic liberală el neexistînd. Tocmai de aceea, ei atrag atenţia atît asupra antisemitismului din Germania lui Hitler, cît şi – încă din anii ’30 – în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Se denunţă, astfel, tentativele celor care, disociindu-se de unul dintre totalitarismele secolului al XX-lea, optează pentru celălalt totalitarism. Sînt deconstruite cîteva dintre stereotipurile viziunilor asupra evreităţii (care sînt tot atîtea forme de antisemitism), cît şi cîteva dintre iluziile unor coreligionari, printre care iluziile comuniste, socialiste, sioniste (singurul proiect sionist acceptat de Steinhardt şi de Neuman este cel propus de Theodor Herzl) şi – nota bene! – chiar asimiliste. Botezul creştin este luat în răspăr, ceea ce aruncă o altă lumină asupra viitoarei convertiri a lui N.Steinhardt. În fond, convertirea nu înseamnă doar o metamorfoză spirituală, nu înseamnă doar descoperirea unui după, ci şi o reconfigurare identitară, o redescoperire a unui înainte profund ascuns în „hăţişurile“ subconştientului.

Oarecum pe o temă similară s-a desfăşurat prezentarea lui Romulus Bucur (Între identitatea moştenită şi identitatea asumată, M. Sebastian şi N. Steinhardt). Există, a arătat domnia sa, între cei doi autori discutaţi, o serie de puncte comune care ar putea da de gîndit: aceeaşi origine evreiască, apartenenţa la aceeaşi generaţie, aceeaşi dragoste pentru cultura română, posibil oricînd de dovedit prin operă, cam aceeaşi perioadă şi filieră de formare academică, o cronologie comparabilă a unor opere semnificative. De asemenea, cota operei amîndurora creşte vizibil după 1989, prin republicarea lui De două mii de ani împreună cu Cum am devenit huligan şi publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian, respectiv publicarea Jurnalului fericirii al lui N. Steinhardt, care, în ambele cazuri, generează vii discuţii în mediile noastre culturale. Textele citate în lucrare, în opinia autorului, pot deveni pretexte pentru o problematică a identităţii şi a crizei. Anume, asistăm, pe de o parte, la o criză de identitate, pe de alta, putem avansa ipoteza că discuţiile asupra identităţii apar în momentele de criză, în momentele cînd o comunitate este sau se simte ameninţată în fiinţa ei. Elementul-cheie al discuţiei este că identitatea nu mai este percepută ca o fatalitate, ca un element dat o dată pentru totdeauna, ci ca o realitate schimbătoare, permiţînd mobilitatea, opţiunea, fie ea parţială (Mihail Sebastian, care alege condiţia de scriitor român, fără a-şi ascunde vreo clipă originea evreiască, fără a renunţa la ea, ba chiar problematizînd-o în De două mii de ani…), sau totală, mergînd pînă la convertirea religioasă şi, mai departe, la opţiunea monastică (N. Steinhardt).

Imaginea lipovenilor în literatura romånă

În cadrul mesei rotunde, participanţii au exprimat o diversitate de opinii privind modalităţile de includere a culturilor minoritare în sistemul educativ românesc. Alexandra Fenoghen a abordat problema comunităţii ruşilor lipoveni care constituie un Celălalt prea puţin cunoscut în literatura şi cultura română. Dna Fenoghen a arătat că numărul lucrărilor publicate despre istoria lipovenilor sînt în număr mai mare decît textele literare propriu-zise. Este adevărat, pe de altă parte, că nu există mulţi scriitori lipoveni, ca urmare a specificului acestei comunităţi, care se defineşte în primul rînd religios şi cultural ca o minoritate, ca ortodocşi ruşi de stil vechi, valorile laice nefiind încurajate. Se lucrează la o istorie a grupului etnic, începînd de la originile sale din perioada anterioară imigrării, dar există multe lacune pricinuite atît de faptul că lipovenii au mai multe origini etnice, de pe teritoriul fostului Imperiu Rus, cît şi de lipsa sau de numărul mic de documente atestînd prezenţa acestora. Există mai multe monografii, dar nu şi o abordare unitară. În cazul autorilor români care au scris sau scriu despre lipoveni, se poate observa asocierea acestui spaţiu cultural cu fantasticul şi exoticul, cu o zonă în care sînt cultivate (anti)mituri (de exemplu: Mihail Sadoveanu, Constantin Ţoiu, Passionaria Stoicescu). Imaginea lipovenilor, în aceste cazuri, este falsificată de onirism, ducînd la înţelegerea mitologică a lipovenilor. Este rezultatul lipsei de comunicare dintre cele două culturi.

În replică, Liviu Papadima (Universitatea Bucureşti) a afirmat că este real faptul că o cunoaştere reciprocă, atît minoritar – minoritar, cît şi majoritar – minoritar, se află la un nivel precar în momentul de faţă, dar literatura nu este un mediu adecvat de efectuare a unor schimbări în acest sens, pentru simplul motiv că avem de a face cu geografia unor spaţii simbolice, şi nu a unora reale. În percepţia generală, Dobrogea se caracterizează prin exotism, nu este vorba de o percepţie subiectivă a scriitorilor mentionaţi anterior. Ficţiunea nu poate juca rolul mărturiei. Iar în ce priveşte învăţămîntul românesc în general, mai precis în ce măsură poate contribui sistemul actual la o mai bună cunoaştere în sensul raporturilor minoritar – majoritar, dl Papadima a apreciat că este imposibilă introducerea mai multor scriitori în discutarea literaturii române în învăţămîntul preuniversitar, din cauza presiunilor extrem de mari asupra curriculei. Se pot discuta maxim 15-18 texte pe an. Ceea ce s-a făcut deja este propunerea unei teme, precum interculturalitatea, introdusă deja într-un manual de liceu. Din studierea programelor de literatură existente în lume în perioada contemporană, cea mai spectaculoasă i s-a părut dlui Papadima cea din Australia, în care programa se numea „Literatura“ şi în care se studiau texte ficţionale din toată lumea, urmărind modalitatea în care se construieşte o tradiţie în jurul unor astfel de texte. Motivarea? Fiind considerată una dintre arte, literatura nu poate fi „naţională“ ca disciplină de studiu, la fel cum nu avem „Desenul român“ sau „Muzica română“.

Szabolcs Szonda a adăugat că se poate institui, prin intermediul textelor literare, un dialog viu şi funcţional, ilustrat, de exemplu, de curentul cultural numit „transilvanism“, care favorizează toleranţa şi confluenţele culturale. Transilvanismul influenţează funcţionarea ideologică şi textuală a literaturii maghiare din România. El este, în opinia vorbitorului, un exemplu bun pentru dilema global vs particular în ceea ce priveşte, chiar pînă astăzi, producţia beletristică maghiară din România (pentru că alta este situaţia în privinţa celorlalte limbaje culturale, cum ar fi teatrul sau arta plastică). Ca urmare, conceptul a fost supus de-a lungul deceniilor ce-au trecut (din 1920 încoace) anumitor încercări de nuanţare, redefinire sau recontextualizare, fără a se obţine însă o modificare semnificativă şi esenţială a acestuia (chiar şi derivatul său, conceptul axiologic denumit „scoica cu mărgăritar“, care a definit mai ales perioada 1960-1990 a literaturii maghiare din România, a căzut oarecum în propria-i capcană, devenind, în unele privinţe, contraproductiv după 1990). Transilvanismul s-a dovedit a fi un concept abstract din start – ceea ce explică, pe de o parte, longevitatea şi persistenţa lui, iar pe de altă parte, faptul că nu a putut fi concretizat niciodată complet, deci în practică nu a funcţionat niciodată atît de bine ca „pe hîrtie“. Acest lucru a influenţat în timp, probabil, şi legăturile literare dintre majoritate şi minoritate, care au oscilat între relaţiile livreşti (manifestate prin traduceri cvasireciproce, derulate în mod sistematic mai ales înainte de 1990), respectiv între conexiunile vii, organice (mai rare). Dacă ar fi să găsesc o imagine plastică pentru acest sistem de legături, aş spune că este vorba de un sistem de oglinzi, în care se situează producţia literară minoritară, examinîndu-se pe sine într-o oglindă mai mică, respectiv încercînd să-şi dea seama, cum (şi dacă) este văzută de către majoritate într-o oglindă mai mare, poziţionată în faţa celei mici. Pentru orice poziţionare ar opta, aceasta influenţează direct ambele imagini reflectate în oglindă. Soluţia ar fi, probabil, alăturarea oglinzilor în care se priveşte – a spus Szabolcs Szonda.

Referindu-se la relaţia majoritar-minoritar ca popor şi etnie, Constantin Geambaşu (Universitatea Bucureşti) a remarcat că aceasta a evoluat oarecum diferit în spaţiul central şi sud-est european, spaţiu la care specialiştii occidentali se raportează mai puţin. De pildă, în Polonia din perioada sarmatismului (curent ideologic şi cultural nobiliar), de-a lungul secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului următor, conceptul de naţiune îi cuprindea pe toţi nobilii de pe teritoriul Coroanei Regatului Polonez, indiferent de etnie (aşadar, orăşenii sau reprezentanţii celorlalte categorii sociale, lipsite de statut nobiliar erau excluşi din noţiunea de populus). Fără a înţelege acest specific al societăţii poloneze din perioada nobiliară ar fi greu de interpretat corect relaţia dintre majoritar şi minoritar în contextul din zilele noastre. De asemenea, la popoarele balcanice (sîrbi, bulgari, albanezi etc.) ar trebui făcută deosebirea dintre popor şi naţiune. Pentru a deveni naţiune, un popor trebuie să ajungă la conştiinţă naţională. Acest fenomen se produce relativ tîrziu în spaţiul balcanic. Considerăm absolut necesare aceste nuanţări de natură semantică – a spus dl Geambaşu. Discursul occidental cu privire la relaţia dintre majoritar şi minoritar are nevoie şi de abordările din cealaltă parte a Europei, mai puţin cunoscută.

Revenind la modalităţi practice educative multiculturale, Victor Neumann a întrebat care ar fi măsurile MEC destinate promovării interculturalităţii, susţinute de UE, accentuînd faptul că multiculturalismul nu presupune o ruptură, ci se reduce la coabitare, convieţuire între grupuri care se cunosc reciproc. Dacă există o asemenea cunoaştere, pot avea loc iniţiative de acest fel, pentru a nu se ajunge la două tipuri de educaţie susţinînd linii paralele de evoluţie (cazul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj). Curricula şcolară nu pare a reflecta realitatea socio-culturală, şi anume faptul că majoritarul şi minoritarul sînt într-o continuă relaţionare şi situaţie de interculturalitate, coabitare, schimb.

Liviu Papadima a afirmat, în acest sens, că există cursuri opţionale, precum şi un manual coordonat de Nicolae Manolescu, în care este abordată tema interculturalitaţii.

În finalul discuţiilor, Gabriella Pásztor a răspuns că MEC a reuşit să iniţieze cîteva lucruri. Istoria de clasa a XII-a se numeşte „Istorie“, iar disciplina geografie are drept manual „Geografie“, în limba română; acestea sînt integrate şi ancorate în istoria şi geografia Europei. Această iniţiativă este ilustrată de manuale conţinînd metode interactive cu specificarea că materia „trebuie predată şi însuşită în clasă“. Astfel se elimină şi unele dezavantaje legate de faptul că examenul de bacalaureat la aceste materii este susţinut în limba română, iar manualele erau în întregime în limba maternă. Se oferă astfel egalitate de şanse elevilor. În ce priveşte asimilarea, amintită în cazul ruşilor lipoveni, nu putem şi nici nu vrem să uităm acele diabolice vremuri comuniste, în care cultura minoritară era atacată în mod direct şi indirect, ca şi propagarea sloganului „dacă nu ai învăţat în limba statului, nu poţi să te afirmi“, ce a dus la distilarea identităţii minoritarului. Asistăm însă actualmente la un fenomen absolut nou şi pozitiv în cazul comunităţii rrome de redefinire şi afirmare a identităţii minoritare şi a drepturilor acesteia; acestea au fost susţinute, pe plan instituţional, începînd cu anul 1999, cînd a început studiul limbii rromani ca limbă literară, inclusiv la nivel universitar. Aceste schimbări au fost acompaniate de crearea mijloacelor de afirmare, precum olimpiadele la această disciplină, şi de promovarea egalităţii de şanse pentru cei care vorbesc această limbă. Lucru care nu este posibil, de exemplu, în momentul de faţă, în Ungaria – a spus Gabriella Pásztor.

––––––––––––––––––––

Lucrările prezentate la acest seminar vor fi publicate într-un volum care va apărea în anul 2009, ca un prim rezultat necesar pentru îndeplinirea scopului proiectului: să ofere corpusul necesar (surse primare şi secundare) unei analize interdisciplinare a literaturii române şi a altor literaturi, cu impact curricular la nivel universitar. În acest sens, se vor lua în consideraţie diversele naraţiuni indentitare pe tema raportului margine/minoritar – centru/majoritar, aşa cum apare acesta în literatura scrisă atît de minoritari, cît şi de etnici români din Romånia, începînd cu secolul al XIX-lea. Pentru informaţii suplimentare, accesaţi cultures.of.diaspora@gmail.com.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

mostenirea lirică din Israelbianca - Luni, 12 Mai 2008, 21:37

Cred ca si cei din Israel, scriitorii care mai scriu în limba română ca cetăţeni israelieni... pot fi luaţi în consideraţie în acest raport, proiect sau cum îl botezaţi!

bianca marcovici
http://wxwx.wordpress.com