OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Entuziasmul proantantist – arată Lucian Boia – nu a fost, în anii 1914-1918, atît de general cum ne-am obişnuit să credem. O parte semnificativă a lumii culturale şi universitare se dovedeşte a fi susţinut o alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria, împotriva Rusiei. Împotriva „interpretării unitare“ a trecutului, „izvorîtă din convingerea că momentul 1918 înseamnă încununarea necesară şi obiectivă a întregii istorii anterioare“, ni se înfăţişează tabloul unei elite culturale divizate în legătură cu programul naţional de politică externă şi cu ierarhia simbolică a diverselor părţi ale naţiunii, încă nealipite trunchiului ei principal (Transilvania ocupînd o poziţie superioară celei a Basarabiei). Unificarea naţională nu a fost, deci, predeterminată şi inerentă procesului istoric, ci produsă de accidente şi conjuncturi istorice particulare. S-ar zice că avem aici ingredientele schimbării de paradigmă. Se cuvine, cu alte cuvinte, nu doar să regretăm faptul că nu am cunoscut, atîta vreme, adevărata răspîndire a opţiunii politice pe care am asociat-o dintotdeauna cu figurile unor P.P. Carp, C. Stere sau A. Marghiloman, nici doar să ne bucurăm că problema beneficiază, acum, de o bună tratare monografică. Demonstraţia nu este prezentată ca o tentativă de a umple un gol de informaţie, într-o direcţie pînă acum neglijată, de a confirma vechi premoniţii insuficient articulate sau de a adăuga noi dimensiuni unui efort colectiv şi cu expresii multiple. În deplin acord cu „mitologia“ deconstructivistă pe care autorul a ajuns să o personifice, ea ne este oferită ca o temerară lovitură de ciocan dată la temelia unui munte de idei primite de-a gata, o solitară afirmare a spiritului critic pe fundalul unui strat gros de sedimente naţionaliste şi naţional-comuniste, din care continuă să crească şi să se ramifice buruienile tribaliste ale postcomunismului.

 

Premisa argumentaţiei este aceea că programul protransilvănean obţinuse, la începutul războiului – prin opoziţie cu cel pro-basarabean –, o majoritate zdrobitoare în rîndurile opiniei publice, în timp ce obiectivul general al unificării naţionale – dincolo de secundarele opţiuni strategice – căpătase şi el o popularitate indiscutabilă printre reprezentanţii părţii educate a populaţiei, interpusă între masele indiferente şi elita intelectuală profund divizată. „Această efervescentă stare de spirit se explică prin convergenţa a două mituri, foarte puternice, fiecare în parte, şi care, asociate, ajung să aibă un efect covîrşitor“. E vorba, se spune în continuare, de „mitul Transilvaniei“ şi de cel „al Franţei“.

 

Chiar dacă nu era înscris în firea lucrurilor, rezultatul din 1918 beneficiase, deci, de autentice condiţii favorizante, iar ezitările celei mai dubitative părţi a societăţii nu au avut cum să îl afecteze negativ în mod serios. Lupta dintre tabere – proantantistă, „neutralistă“ şi „germanofilă“– pentru cîştigarea sufletelor capabile să rezoneze la idealuri politice şi să fie mişcate de argumente şi retorici este descrisă amănunţit. O clarificare de detaliu ce urmează, însă, unui enunţ general de o deconcertantă naivitate şi vicioasă circularitate: intelectualii germanofili, ni se spune, au un impact „mai limitat, tocmai fiindcă opinia publică e mai puţin receptivă, sau de-a dreptul ostilă, părerilor exprimate de ei, şi ei înşişi se manifestă uneori în surdină, fiindcă se simt neînţeleşi“. Cu alte cuvinte, formatorii de opinie cu orientare progermană abdică de la misiunea lor, abandonînd discursurile emfatice în schimbul cîrcotelilor de salon, din cauza presiunilor opiniei publice pe care sînt chemaţi să o dirijeze.

 

Avem aici un mod de gîndire care i-ar lăsa fără pîine pe specialiştii în „marketing şi comunicare publică“, deveniţi, recent, figuri atît de familiare printre noi. Fără a nutri ambiţii de deconstrucţie a mitologiei naţionale, ei ar încerca să ne convingă că opinia dominantă poate fi forjată şi în alt fel decît prin acţiunea de durată a unor mituri. O bună parte din literatura de orientare „instrumentalistă“ consacrată construcţiei naţionale ne spune şi ea că artificiul politic şi instituţional, precum şi ofensiva mediatică, joacă un rol mai mare în modelarea conştiinţei colective decît pare dispus să accepte autorul Germanofililor. Conştiinţa naţională şi programul politic al statului naţional – rebotezat, savant şi neortodox, „mitul Transilvaniei“ – erau prea puternice la 1914-1918 pentru a lăsa mult spaţiu, astăzi, pretenţiilor subversive ale lui Lucian Boia. În acelaşi timp, felul în care el explică fenomenul este curat nesubversiv.

 

Istorie şi mit în conştiinţa românească atribuia tipare mitice recurente scrierilor lui Gheorghe I. Brătianu – istoricul clasic român ce a mers, poate, cel mai departe în disocierea dintre reconstituirea trecutului şi retorica ideologică –, dar îşi asocia, ca pe nişte parteneri de nădejde în demersul demistificator, istoriile autentic ideologice ale lui Ştefan Zeletin şi Eugen Lovinescu. Îi demistifica pe interbelicul general dacist Portocală, pe protocronişti şi pe Pavel Coruţ, dar nu încerca să dezlege iţele conceptualizărilor concurente – marxiste sau nu – ale reliefului social românesc. Urmărea evoluţia competiţiei simbolice dintre daci şi romani în etapele succesive ale comunismului, pe un fundal din care lipseau figurile unor Henri H. Stahl, Valentin Al. Georgescu sau Virgil Cîndea. Cartea Germanofilii  nu se dezice de aceste strategii de amplificare a spectaculosului prin simplificarea problematicii. Ea ne şochează printr-un adevăr de care nu ne-am îndoit niciodată, la modul principial – acela că partizanii Puterilor Centrale au fost mai numeroşi decît cele cîteva figuri reţinute ca atare de memoria colectivă –, dar subscrie la tot pasul unei reprezentări foarte convenţionale despre problema transilvăneană în preziua Primului Război Mondial. Cartea invocă revendicările politice ale românilor din Ungaria epocii dualismului fără a clarifica vag faptul că acestea se refereau la un set de drepturi colective, într-un stat bazat pe libertăţile individuale fundamentale ale constituţionalismului liberal modern şi ale legislaţiei napoleoniene.

 

Un stat a cărui clasă politică înţelegea să îl definească – într-o manieră ce se cuvine luată în serios măcar de specialiştii armonizării tolerante a viziunilor istorice conflictuale – drept „stat naţional“, reconstituit, între 1848 şi 1867, între graniţele regatului medieval dispărut între 1526 şi 1541 şi avînd ambiţia de a repeta în răsăritul Europei experimentul integrator al creuzetului naţional „civic“ francez. Clarificarea lipseşte în ciuda faptului că opoziţia – axată asupra problemei evreieşti – dintre naţionalismul exclusivist românesc şi cel asimilaţionist maghiar, înainte de 1918, tinde să capete o mare răspîndire ca instrument euristic.

Retrospectiva bibliografică din capitolul introductiv adună suficiente probe în favoarea necesităţii şi noutăţii radicale a dosarului germanofil. Aceasta nu o face, însă, nepărtinitoare. Unele citate culese din lucrări colective oficiale ale perioadei comuniste sprijină teza „interpretării unitare“ a istoriei. Cîteva lucrări individuale ale aceleiaşi perioade sînt aneantizate, altminteri, în cîteva fraze, pentru tăcerile lor în legătură cu opţiunea basarabeană, chiar dacă se înţelege că nu făceau decît să exploateze la maximum spaţiul admis al libertăţii de exprimare. Selecţia postcomunistă ar trebui să funcţioneze ca un eşantion reprezentativ al prejudecăţilor naţionaliste cu largă trecere de la momentul 2009 şi ca un revelator al supravieţuirii şi continuei propagări – cu puternic impact şi largă audienţă – a aceleiaşi viziuni unice asupra trecutului.

 

E vorba, însă, de o colecţie la fel de eterogenă, în care perle veritabile – unele dintre ele atestînd perpetuarea unor tipare de gîndire şi limbaj fără legătură directă cu tema – se învecinează cu deschideri parţiale către recuperarea secvenţei germanofile şi rusofobe din anii neutralităţii sau a diverselor forme de colaboraţionism din perioada ocupaţiei germane. Unele piese interpretate ca dovezi ale nostalgiei după gîndirea unică în legătură cu formarea naţiunii pot fi mult mai bine interpretate ca altceva: plasarea socialiştilor, în bloc, în tabăra celor stipendiaţi de Germania, provine, cel mai probabil, dintr-o tipică disociere postcomunistă faţă de tot ceea ce intră în sfera marxismului şi a comunismului (dar, oare, nu este uşor afectat de această tendinţă şi autorul, care îi grupează pe toţi socialiştii la un loc, într-un mic capitol-ghetou de final?); iar tendinţa unui istoric literar de a găsi circumstanţe atenuante pentru colaboraţionismul unor scriitori şi de a-l relativiza pare să decurgă din neplăcerea de a-i vedea pe cei din urmă asociaţi cu trăsăturile trădătorului, şi nu din teama sa de a accepta, pînă la capăt, ideea că putem gîndi în mai multe feluri despre comandamentele naţiunii.

 

E discutabil dacă o carte apărută în 2005 la influenta editură „Argeş-Economistul“ este exemplificatoare pentru forţa de iradiere prezentă a temelor mitologiei naţional-comuniste. Mult mai sigur mi se pare faptul că Viaţa lui C. Stere a lui Z. Ornea (vol. II, cel relevant, a apărut în 1991) a fost cel puţin tot atît de „formatoare de opinie“, vreme de 20 de ani, în legătură cu tribulaţiile rusofobiei de la 1914-1918, iar omisiunea ei din eseul istoriografic pare ciudată. Cultură şi naţionalism în România Mare a Irinei Livezeanu (nemenţionată) ar merita, poate, să fie invocată ca un titlu-reper pentru disocierea de o istorie a naţiunii în care momentul 1918 figurează ca înscris în logica lucrurilor. Dacă ne gîndim doar la faptul că ediţia românească a fost publicată de aceeaşi editură ce propagă, de mulţi ani, şi mesajul lui Lucian Boia (aşa cum am văzut, asumat ca – într-un fel – clasicizat), ne-am putea întreba dacă nu a contribuit cu succes la profilaxia antinaţionalistă. Desigur, exemplele pot continua.