OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La sfirsitul lunii mai-inceputul lunii iunie 1989, la Paris a avut loc o intilnire internationala sub auspiciile CSCE. Aflasem de ea prin Europa Libera. Ocazie pentru o actiune cu ecou international. Aveam insa domiciliu fortat, securisti imbracati in uniforma de militie stateau in fata blocului, contactele erau limitate la maximum. Doream, si in aceste conditii, sa initiez o actiune de protest. Dar nu aveam solutii. Ramasesera citiva prieteni care nu s-au despartit de mine in acea perioada. Intilnirile si, cu atit mai mult, vizitele acasa aveau in context ceva provocator. Nu ma gindeam sa-i implic in vreun fel. Traiam sub acuzatia de tradare, in acel moment eram cercetat in stare de libertate conditionata: simpla cunoastere a unor actiuni pe care le-as fi desfasurat si neanuntarea lor autoritatilor aduceau celui in cauza intre doi si sapte ani de inchisoare.

Despre sesiunea CSCE care urma sa inceapa in citeva saptamini si nefericirea de a nu putea trimite un mesaj la Paris
i-am vorbit doctorului Costiner. Locuia intr-un bloc vecin de mine, dar „intilnirea“ dintre noi a avut loc la inceputul anilor ’80 prin intermediul prietenilor comuni, Gina si Sorel Vieru. Elmano Costiner, Malcic, cum il numeau prietenii, era psihiatru ca formatie. Se specializase in psihiatria pentru copii, dar ceea ce comunicam in acea vreme nu avea legatura cu profesia. Legatura umana si culturala. Se nascuse la Cernauti, intr-o familie de evrei, crescuse in cultura germana, era sensibil in special la savoarea ei austriaca. Avea abonament la Institutul de cultura german, unde ajungea saptaminal pentru a-si repeta sau improspata lecturile. El i-a explicat fiului meu, care studia germana, ca fara citirea lui Thomas Mann sau a lui Musil nu are de ce sa se laude cu insusirea limbii lui Goethe. Sotii Costiner aveau abonament la Ateneu si la Radiodifuziune, nu lipseau de la nici un concert important si nici de la expozitiile Bucurestiului...

Am descoperit urme de snobism la multi intelectuali care erau creatori de cultura, nu doar consumatori. Nu am vazut insa, niciodata, nici cea mai mica urma de snobism la sotii Costiner, care traiau cultural asa cum vorbeau.
Domnul Costiner si prietenii nostri, Gina si Sorin Vieru, mi-au fost vizitatori fideli dupa iesirea din inchisoare. Intilnirile noastre erau mai dese ca niciodata, expresia unei prietenii sau, poate, a nobletei solidaritatii lor, supuse atunci testului cel mai radical posibil. Echipa de securisti din fata blocului ii oprea pe unii curajosi care voiau sa intre in imobilul din Izvorul Muresului. Prietenii cei mai apropiati, oricum „pierduti“ pentru cauza Securitatii, treceau. Discutiile sensibile le purtam insa afara, in timpul plimbarilor. La capatul explicatiilor privind reuniunea CSCE, domnul Costiner mi-a spus: o prietena pleaca in citeva zile la Paris. Scrie ce vrei sa scrii si da-mi textul. Nu-i va fi greu sa treaca un bilet peste granita.
In prima zi am fost abrupt: nu intra in discutie.

Sintem urmariti pas cu pas, cu siguranta o vor controla pe prietena la granita. Stiti ce inseamna, daca ii vor gasi biletul?! Nu vreau s-o am pe constiinta.
Domnul Costiner nu era doar un curajos mic de stat. Avea o figura vesnic zimbitoare, urechile si gura mare ii intiparisera pentru totdeauna pe chip imaginea vie a copilului care fusese. Glumea foarte-foarte blind, intotdeauna mai jos de ironie, caci ironia nu poate renunta la o mica urma de incisivitate. Domnul Costiner era un om bun, se bucura de o multime de lucruri, iar pe planeta lui nu se inventase agresivitatea. Te invaluia intr-o mantie de incredere. Asa m-a invaluit in acele zile, repetindu-mi ca prietena sa poate trece peste frontiera un bilet fara sa-i fie vreun moment teama. Nu aveau cum sa o prinda.

Nu cred ca altcineva m-ar fi putut convinge sa pun pe umerii unui cunoscut sau necunoscut un astfel de risc. Mai trimisesem un material in 1988, la Conferinta de la Cracovia, citit apoi la Europa Libera. Dar ma folosisem pe mine insumi. Pusesem hirtiuta in tocul pantofului si ma indreptasem spre Ambasada americana, nestiind daca voi trece sau nu de postul de militie. Am trecut. Acum?
Domnul Costiner m-a facut sa-i accept propunerea. Am scris atunci un text care avea sa apara in Libération sub titlul Le droit d’ingérance. A fost raspindit in timpul Conferintei, a stat pe masa delegatiilor la CSCE si a produs prin titlu suficienta vilva. Cu atit mai mult cu cit anuntasem cu aceasta ocazie tinerea unei greve a foamei de cincisprezece zile, care a acoperit perioada evenimentului din capitala Frantei.

Aveam sa aflu peste citva timp ca biletul minuscul, scris cu litere de un milimetru, fusese pus intr-o tigara, iar aceasta plasata la granita
intr-un pachet „uitat“ pe bordul Daciei cu care se calatorea. Domnul Costiner contribuise esential la acel act de protest, deloc minor in contextul anului 1989.
Urmasul lui Hipocrate a insistat sa faca mai mult decit ceea ce deja facuse. In toata perioada grevei foamei m-a vizitat, mi-a luat tensiunea, mi-a dat sfaturi, mi-a oferit ingrijiri medicale, a invatat-o pe Mioara sa imi puna, discret, in litrii de ceai pe care ii beam impotriva deshidratarii un virf de miere, ca sa-mi reziste inima.

Malcic sosea dupa serviciu in fata blocului, explica militienilor-securisti ca juramintul profesional e deasupra, reusea sa intre si sa raspindeasca incredere in casa pazita zi si noapte.
Din acel moment a inceput sa le aduca de mincare copiilor, cu care se intilnea si dupa ce am fost scos din Bucuresti.
A urmat revolutia si perioada aceea nebuna care a strivit viata personala sub un virtej de evenimente. Am facut referire la domnul Costiner in vreo trei-patru ocazii, cind am scris despre perioada dizidentei. Era un semn de recunostinta, ramas insa abstract si oferit de departe. L-am vizitat, din ce in ce mai rar, oricum, nedrept de rar fata de cit ii datoram. Viata lui a continuat in acelasi ritm: Institutul german, prietenii, Ateneul si Radiodifuziunea. Era indragostit si de cultura chineza. In timp ce discutam, rotea in palma doua sfere, fidelele lui, aduse din tara pe care a avut bucuria s-o vada.

Fumase zeci de ani citeva pachete de tigari pe zi. Fumatul s-a razbunat. In anii ’90, colegii medici i-au descoperit un cancer. Intimpinase verdictul cu o distantare de sine tulburatoare. Acelasi zimbet larg, aceleasi replici senin fataliste cind prietenii il rugau sa renunte, macar acum, la obiceiul sinucigas.
Domnul Costiner nu a renuntat, traia doar in istorie. In timpi culturali. Povestea cu nostalgie despre Cernauti, privea documentarele pe Discovery, curiozitatea ii ramasese intensa, iubea viata si se afla deasupra ei, caci ii stia dramele ingrozitoare. La 13-14 ani cunoscuse lagarele. Costinerii au fost deportati din Cernauti pe 7 iunie 1942. Crescuse intr-o familie care avusese succes. Tatal, Hersh Heinrich Costiner, ajunsese inalt functionar de banca. Mama, Sara Rachel, avea o solida cultura germana, pe care le-a insuflat-o copiilor sai. Initial, cei cinci membri ai familiei Costiner au ajuns intr-un lagar de munca de dincolo de Bug, la Naraiavka, unde aproape toti evreii internati au murit. In urma unei interventii neobisnuite la guvernatorul Transnistriei, Costinerii au fost internati la Moghilev. Asa au supravietuit, printr-o minune.

Aceste date pot fi gasite astazi in cartea publicata de Arnold Dagani in anul 2004, la Editura Hasefer, si in povestirea Sarei Rachel, aparuta in engleza in anul 1999. Elmano Costiner era discret cu viata sa, dar unele lucruri le-a povestit si el. Experiente care il marcasera, printre ele amintirile din vagonul care-l transporta, alaturi de un grup de copii, spre lagar. El, doar un pic mai mare decit ceilalti, a ajuns sa aiba grija de copiii aceia groaznic de speriati. Razboiul l-a despartit de parinti, i-a reintilnit, la sfirsit s-au stabilit la Bucuresti. Domnul Costiner a devenit doctor psihiatru pentru copii, a continuat, cum facuse in trenul care-i ducea pe vremuri, pe cei mai multi dintre ei, spre moarte, sa se ocupe de suferintele celor mici. Destinul, meseria si-au pus patina asupra judecarii vietii altora si a propriei vieti. Privea cu oarecare distanta viltoarea de dupa 1990. Astepta intelept evolutia evenimentelor, prefera sa ia distanta, aprecia din aceasta cauza mai mult Dilema decit 22.

Malcic a citit in ultimii ani mai putin, caci vedea din ce in ce mai greu. Avea astfel mai mult timp pentru muzica din care facuse o pasiune: mai ales muzica vieneza, Mozart, Liszt, Strauss. Ii iubea si pe romanticii rusi. A plecat de linga noi pe 11 octombrie. Pentru ca nu i-am vazut in ultimii ani chipul cu urechile mari si buzele pline de zimbetul copilului care fusese, voi pastra imaginea lui cu atit mai puternica. Ramine intrebarea: de ce nu traim suficient alaturi de cei vii, daca raminem cu un imens dor dupa ce s-au dus?

Bucuresti, 12 octombrie 2004